Romii au migrat, la inceput, din India spre Europa in valuri succesive, incepand cu secolul al IX-lea si pana in cel de-al XIV-lea. Ajunsi in Imperiul Bizantin prin veacul al XI-lea, s-au raspandit rapid in intreaga Europa. Primul document care ii atesta pe romi in Tara Romaneasca dateaza de la 1385. Nu exista insa nici un dubiu ca acestia erau deja prezenti pe aceste meleaguri. Pentru cea mai mare parte a prezentei romilor in spatiul romanesc, absenta surselor interne privitoare la aceasta etnie, obliga la o definire, in principal, in raport cu Celalalt, in raport cu cultura romana. Referitor la primele contacte dintre valahi si comunitatile nomade de romi, nu exista, din pacate, nici un fel de marturii documentare. Asa ca, pentru a ne putea reprezenta aceste „intalniri” putem recurge doar la utilizarea tiparelor imaginarului medieval – o metoda foarte interesanta, in ciuda oricaror ambiguitati.

„Ei veneau dintr-o tara straina, nu aveau harti si nu stiau ce se afla in fata lor. […] Ei ce vor fi simtit pe cand inaintau in intuneric si zareau deodata, in fata, acea margine temporara a lumii cunoscute de ei… ?” Mircea Nedelciu

Prima jumatate a secolului XIV coincide cu inceputurile coagularii statelor medievale Valahia si Moldova, a institutiilor acestora, autoritate relativa a domniei, deci state embrionare sau cel mult in zorii existentei lor, cu Biserici ortodoxe noi, a caror hegemonie era amenintata de catolicism si bogomilism. In acelasi timp, trebuie sa tinem cont ca societatea autohtona era una sedentara, iar pentru majoritate, „lumea cunoscuta” se marginea la hotarele satului. Spatiul de „dincolo” era unul al necunoscutului, al haosului, generator de teama. Intreaga societate medievala europeana era una xenofoba. Conditia naturala a omului medieval era de a trai pe pamantul natal, pe care are o continuitate istorica, data de mormintele stramosilor, vechi legaturi de rudenie si vecinatate. Teama fata de straini nu era limitata nici macar de ospitalitatea crestineasca. Strainul era, deci, un indezirabil. Pe langa faptul ca erau „ex-solum”, romii erau si nomazi, gasindu-se astfel pe o treapta superioara de marginalitate, in afara modelului social si comportamental acceptat. Contactul ratacitorilor cu zone nestapanite de om si viata in sanul padurilor (spatiu al duhurilor rele, al demonilor) trezeau spaima si exprimau, din perspectiva crestina, negarea vietii sociale. Faptul ca ei aveau in calatorie un mod de viata, socialmente respins, ii transforma in perceptia sedentarilor in exclusi.

Culoarea pielii

Cea mai puternica influenta asupra mentalului autohtonilor a fost produsa de culoarea tenului romilor. Valorizarea negativa a negrului, este simptomatica pentru popoarele care adora Soarele si Cerul (senin) asa cum era ceea ce acum numim poporul roman (de vazut de la Herodot – despre religia getilor, pana la Creanga – incantatiile pentru iesirea soarelui). In lumea crestina, simbolismul culorilor consacrat de Biserica facea din negru culoarea pacatului, iar in credintele populare romanesti, diavolul si alte spirite rele sunt de asemenea negre.

Pe langa acestea, un „negru”, pentru majoritatea autohtonilor nord-dunareni, era un „tatar” sau un „sarazin” (unele dintre numele sub care, mai tarziu, vor fi cunoscuti si romii in occidentul european) iar contactele, foarte recente sau chiar in plina desfasurare, cu aceste popoare, erau in principal violente. Mai mult, cruciadele, a caror epoca nu era inca apusa, au avut un rol decisiv in influentarea mentalitatilor medievale in sensul transformarii „negrilor” in eretici, dusmani ai lumii crestine (una care traia profund si in secolul XIV, complexul asediului).

Unii antropologi si psihologi vorbesc de universalitatea „socului negru”, care are un caracter constant si o valoare simptomatica de „angoasa a angoasei”. Avem, deci, de-a face cu un stigmat infam innascut – culoarea pielii, agravat si de conceptia conform careia caracteristicile fizice (aici negrul valorizat negativ) sunt definitorii pentru profilul moral.Acestea sunt, pe scurt, cateva din premisele unei convietuiri incepute acum peste 600 de ani. Evolutia ulterioara a perceptiei autohtonilor despre grupurile de romi a ramas in limitele a ceea ce E. Goffman numea „alteritate anticipativa” – cliseul stabilit initial aplicandu-se atat grupurilor sosite mai tarziu, cat si generatiilor urmatoare.Din pacate, ceea ce ar fi putut fi un „mediator” care sa atenueze in timp impactul intalnirii acestor doua culturi, crestinismul, a avut un efect contrar. In principiu, invataturile sale tind spre eliminarea diferentelor, prin promovarea egalitatii oamenilor. Insa tot crestinismul le-a agravat, in masura in care „ceilalti” nu se pliau pe ceea ce era, din punct de vedere social si religios, acceptabil. Putem vorbi chiar de o convergenta intre evolutia statului, Bisericii si a structurilor sociale si tendintelor in marginalizare.

„Tiganul imaginar”

Dupa 1385, cu rare exceptii, documentele care vorbesc despre romi in Tara Romaneasca si Moldova atribuie acestora statutul juridic de robi. Robia provoaca singura mutatie semnificativa in ce priveste imaginarul fata de romi in spatiul romanesc, pana la sfarsitul secolului al XIX-lea. In acelasi timp, mentinerea acestui statut juridic pana la 1856, are un efect de conservare, de perpetuare a mentalitatilor medievale legate de romi. Dar care sunt, in linii mari, ipostazele „tiganului imaginar”? Faptul cel mai important pentru limitele cronologice la care ne referim este receptarea romilor ca si necrestini. Lasand deoparte relatarile calatorilor occidentali si catolici, relevante sunt cateva documente care ne-au parvenit de la clericii ortodocsi ai vremurilor fie ei pamanteni sau calatori prin Tarile Romane. Astfel, in jurul anului 1746, Neofit Cretanul, criticand si enumerand cateva dintre obiceiurile pagane din Valahia spune: „Deval ce iaste capatana de ramatoriu si umbla tiganii cu dansa in ziua ajunului sfantului mare ierarh Vasilie”.

In acelasi an, Neofit, mitropolitul Ungrovlahiei, intr-un document in care pledeaza pentru desfiintarea rumaniei, subliniaza contradictia dintre dogma ortodoxa si „jugul robiei”:“Domnul nostru Iisus Hristos in Sfanta Evanghelie ne invata zicandu: Iubeste pre de aproapele tau ca insuti pre tine. Ci de vreme ca sa cade sa fim supusi acestii porunci si invataturi, nu trebuie sa punem pre fratii nostri cei intru Hristos suptu jugul robiei…Dar deci cunoscand si noi cu totii de obste, ca acest lucru, a avea supusi robiei pe pravoslavnicii crestini, care santu intru o credinta cu noi, nu iaste lucru crestinescu, ci de mare paguba sufletelor noastre, socotit-am cu totii pentru rumanii ce i-am avut pana acum la stapanirea noastra … care dintre noi va vrea den buna vointa lui ca sa-i ierte pentru a sa pomenire, bine va face” (5 august 1746).Faptul ca intre „fratii nostri cei intru Hristos” din document se regasesc doar rumanii (in randul carora sunt doar vlahi), iar robia romilor nu face, in opinia mitropolitului, obiectul vreunei contradictii dogmatice, sugereaza perceperea romilor in afara comunitatii ortodoxe. Aceasta pare sa fie, din punctul de vedere al clericilor ortodocsi din perioada robiei romilor in Tarile Romane, motivatia care legitimeaza robia, pe langa, bineinteles, motivatia economica, robii fiind o sursa semnificativa de venituri.

• Petre-Florin Manole