“Totul a inceput in anul 1945. Aveam cinci ani, cand s-a terminat copilaria mea”, si-a inceput povestea Doamna Vera Stovpet (Zelinski – nume de fata), pensionara, fosta deportata in Siberia, reabilitata ulterior. Plina de spirit, demnitate si curaj, Dna Stovpet, a incredintat publicatiei noastre cateva marturii din acele vremi, crampeie din viata, traite fortat altfel, „fara o anumita logica, caci unde e logica si dreptatea pentru tot ce se intampla atunci…”.
Odata cu sfarsitul celui de-al 2-lea razboi mondial soarta a mii de romani aflati in spatiul pruto – nistrean s-a schimbat radical. Evacuari, insinuari, deportari, experimentari, specifice regimului, devenisera o normalitate. Victima a aceluiasi sistem a cazut si familia Zelinski din s. Parlita, raionul Floresti.
Erau cinci copii si parintii cand intr-o seara a anului 1945 tatal a fost arestat si dus in Irkutsc, unde a ramas 8 ani, lucrand la o mina. Dimineata i-au cerut mamei sa-i duca albituri, haine. ªi de atunci nu s-au mai vazut. De ce l-au arestat? Nu, atunci ei nu dadeau explicatii, nu au motivat nici intr-un fel. Abia mai tarziu au invocat motivul oficial – de ordin politic.
“Puteti sa va imaginati durerea femeii de la tara, ramasa cu 5 copii?!…”, ne spune dna Stovpet. Atunci ea fiind mica, o fetita Vera, de doar cinci ani. Mama si fiica
A urmat un alt an – 1946, an de foame, in care au murit 2 frati ai dnei Stovpet. “Am ramas 3 copii, 2 frati mai mari si eu cea mai mica. Am avut noroc ca am avut o vaca, isi aminteste dna Vera Stovpet. Mama a taiat vaca si in felul acesta am rezistat. Altfel muream cu totii de foame. Ne-a salvat si fiul mijlociu. S-a dus in Ucraina de Vest. Credeam ca a murit de foame, sau ca l-au omorat. Mai ales ca circula un zvon ca la fabrica de mezeluri foloseau carne de om. Credeam ca fratele nu mai este. La sfarsitul a. 1946 – 1947 ne-a dat de stire ca lucra in Ucraina, la o familie bogata. A adus, revenind acasa, mazare, boabe, cartofi. Am mancat cartofii, iar coaja am pus-o in pamant. Iar in 1947 am avut o roada bogata de cartofi. ªi astfel am supravietuit.”
Dupa foame nenorocirile nu au contenit sa vina. A urmat a. 1949, an in care s-au format colhozurile. Iar in vara aceluiasi an deportarile au marcat pe toata viata destine si vieti.
Cu lacrimi in ochii, cuvintele parca se opresc undeva tacute, abia soptite, Dna Stovpet ne marturiseste “6 iulie 1949…(pauza) aveam 9 ani. ªi acum imi amintesc. Au venit in zori, cu masini, rusi cu reprezentanti de la sovietul satesc, cu baionete la sold. Mama tocmai a framantat aluat ca sa coaca paine. Aluatul asa si a ramas. Mama nu a luat nimic cu noi, decat perne si o perina din puf. Credea ca ne duc si pe noi sa ne ucida. Acolo erau deja sateni de-ai nostri….”. „La fel imi amintesc foarte bine de cainele nostru Molda. Nu poti descrie acel urlet, asa plangea lumea in sat de jale. Cainele a urlat mult, indelung. ªtiam deja ca nu ne vom mai intoarce. Ori ne vor ucide. Era greu sa presupunem. Cainele a alergat mult-mult din urma trenului, pana s-a pierdut in zare…. De-a lungul caii ferate era un lan de grau. Mi se parea atat de mare, graul, sau poate asa vedeam eu cu ochi de copil… un grau foarte inalt….”. Dupa ce a revenit in tara, mai bine de 32 ani, dna Vera Sep19&03.jpgStovpet hraneste 4 caini din curtea casei in care locuieste, deja a 3 – a generatie.
in acea perioada, unul din fratii doamnei Stovpet invata la o scoala speciala de formare de cadre. “Chiar daca pe noi ne-au ridicat asa, el putea sa ramana. in acel moment, mama cu 2 copii a alergat pe peron. Am mers la scoala, sa-l instiintam. Fratele a hotarat sa mearga cu noi. Cum sa ramana el fara mama, fara noi?!”
ªi asa i-au urcat pe toti in vagon. Mame, copii, toti impreuna. “Un vagon cu doar cu o mica ferestruica – 15×20 cm, fara sticle, cu gratii. Pe podea doar paie, isi aminteste dna Stovpet. La mijloc era o scandura din podea, care se scotea si care servea drept closet. Nu putea fi vorba de rusine…. Trenul se oprea doar pentru a scoate pe cei bolnavi si pe cei morti. Ne dadeau numai apa si paine neagra, cleioasa, ca chirpiciul. Ne duceau ca pe niste vite. Eram multi, stateam direct pe podea. Multi mureau….”.
in aceasta “calatorie” care a durat foarte mult, poate o luna, Vera s-a imbolnavit de tif, o boala strasnica infectioasa. Dupa cum i-a povestit mama mai tarziu a avut mare noroc de oamenii de atunci, care au ascuns-o. in felul acesta supravietuind. “Altfel, daca ma depistau bolnava, erau sa ma omoare…. Daca azi oamenii ar sti ce inseamna aceasta boala, sunt sigura ca nimeni nu m-ar fi ascuns…” remarca dna Stovpet.
Prima statie a fost la Usoliesimbirsk. “Acolo ne-au permis sa iesim si ne-au hranit cu terci gras de arpacas. Oamenii sunt buni acolo. Veneau si ne compatimeau, ne aduceau haine”. Apoi au fost dusi in regiunea Irkutsc, or. Bodaibo. Acolo au coborat pe malul raului Vitim. De aici, povesteste dna Stovpet “ne-au imbarcat pe un slep (“barja”), folosit pentru transportarea marfurilor pe fluvii. Erau oameni simpli, fara carte, adusi din tot Nordul Moldovei”.
De-a lungul raului, faceau popasuri de la o localitate la alta, debarcand cate 2, 3 familii. in asa mod, a ajuns familia Zelinski in satul Ngajemo. Despre acest moment protagonista noastra relateaza: “Am coborat si noi, mama cu 3 copii si inca doua familii. Ne-au repartizat in diferite locuri. imi amintesc foarte bine, ne-au cazat intr-o simpla baraca. Ne-au lasat acolo si gata. Fratii mei aveau 16, 14 si eu, respectiv – 9 ani. Copiii nu erau apti de munca. Prin urmare, mamei i-au spus sa vina a doua zi la repartizare, pentru ca sa primeasca un loc de munca. A doua zi, mama a fost repartizata la taierea copacilor adusi din padure (“zagatovka lessa”). Ea venea in fiecare zi acasa muscata de un fel de insecte, tantari, numiti in rusa – “mascari”. Iarna lucra la taierea lemnului. Iar primavara la un alt proces, numit “triliovca lessa”: copacii taiati erau aruncati de-a tavalucul de sus de pe munte spre rau. Ajunsi jos, erau legati copac langa copac, in forma de pluta si li se dadea drumul pe apa. Era un proces complicat, foarte periculos. Deoarece atunci cand dadeai drumul la copac, nu stiai niciodata unde poate ajunge. De aia in fiecare zi mama isi lua ramas bun de la noi, cum ne-ar vedea pentru ultima data. Nu era sigura ca se va intoarce.”
La inmormantarea mamei Asa au trait pana in anul 1952, cand li s-a permis sa se mute intr-o alta localitate, Priisk Krutoi (locul extragerii de aur). Vera trebuia sa-si continue studiile dupa cele 4 clase din scoala din localitate. De aceea au preferat sa plece. Baietii au inceput deja sa lucreze. Fratele mai mare se angajase sofer, cel mai mic la ai sai 15 ani lucra la mina. Mama nu mai lucra. Vera mergea la scoala in Priisk Lenskii.
“Un lucru ce era specific, isi aminteste dna Stovpet, era ca in fiecare luna trebuia sa mergem sa ne inregistram, ca suntem, ca nu am fugit. Daca nu veneai la inregistrare, inseamna ca ai fugit. Atunci erai cautat. Ordinul le permitea sa traga, sa impuste fara sa preintampine”.
in Priisk Krutoi au primit o casa. „Aveam gospodaria noastra. Mama le-a demonstrat femeilor de acolo ce inseamna sa fii gospodina…”, zambind a marturisit dna Stovpet.
Dar, consecintele muncii fizice si a chinurilor indurate s-au rasfrant asupra sanatatii mamei. in 1954 s-a imbolnavit. I-au depistat cancer. Au trimis-o in Irkutsc, unde au plecat cu totii. Iar la 25 iulie 1955 mama a murit… . La inmormantarea mamei
Ramasi singuri, pana in 1957 copiii au trait in localitatea Bolisaia Recika.
in 1957, pentru a indeplini ultima dorinta a mamei lor, fratii au trimis-o pe Vera in Moldova. Astfel a revenit acasa. Au intampinat-o rudele. A trait la sora mai mica a tatalui. Dar, isi aminteste dna Stovpet, “mai exista frica in oameni, dupa toate arestarile…. Satenii se temeau chiar sa comunice cu noi…ªi rudele erau rezervate. Eu eram foarte slaba, deoarece am trait in conditii grele, dure. Clima era diferita. imi era greu. Am inteles ca asa nu o voi duce mult. Ma simteam singura. Nu aveam pe nimeni”.
A trait o perioada in sat, lucrand la o ferma. Apoi a plecat la Balti. Aici, din 1957 pana in primavara a. 1958, a lucrat la un laborator chimic la fabrica de zahar. in timp ce lucra, a studiat la scoala serala, terminand cl. 9-10. Iarna insa uzina nu avea program. De aceea a revenit in sat, unde a mai lucrat un pic.
“Dar simteam ca nu este asta vocatia mea, ne spune dna Stovpet. Mi-am luat concediu. Am inteles ca totusi calea mea este alta.” Atunci a plecat la Chisinau, a studiat la colegiu (“tehnicum” pe atunci), iar in 1959 a intrat la institut, facultatea de Economie si Organizarea Comertului.
Viata si-a luat cursul firesc. intre timp s-a casatorit, are doi copii, cu multa ambitie a obtinut diploma de studii superioare, lucrand 25 de ani ca sefa de sectie in domeniul organizarii comertului. Pe parcursul intregii acestei perioade a fost nevoita sa ascunda trecutul sau, faptul ca a fost deportata… Fratii s-au intors si ei in Moldova, manati de acel dor de nedescris, care te cheama mereu acasa.
Dar amintirile acelor vremi nu mor. ªi aceasta alta viata plina de atatea sacrificii (foame, deportare, destramarea familiei etc etc) a cimentat spirite puternice care mai nadajduiesc inca la tronarea dreptatii si a adevarului pe acest meleag. Oare cand / daca va fi?!