În activitatea mea pedagogică m-am confruntat deseori cu întrebarea:Cum se întîmplă că, deşi utilzam aceleaşi metode, pentru unii am reuşit a trezi un interes stabil pentru istorie, într-atît chiar că am discipoli, ce multe probleme le cunosc mai bine ca mine, şi, dimpotrivă, cu alţii, încercînd tot arsenalul metodic şi emoţional de care sunt capabil, n-am reuşit decît să văd pe chipurile lor doar o atitudine ce prin întreg comportamentul ar spune:”Vă rog daţi-mi pace, ce mai vreţi cu istoria asta de la mine”.

Acest mod de a apărea în imaginaţia acestor oameni m-a făcut chiar să mă simt vinovat de parcă i-aş maltrata psihologic. Desigur, în străduinţele mele de a trezi interes faţă de istorie am dat de o altă categorie de cetăţeni, la care după ce am utilizat un arsenal de procedee şi metode mai delicate, pe care cu orice ocazie le perfecţionez în funcţie de situaţie, şi la care, după mai multe încercări în anumite cazuri şi situaţii am reuşit să le trezesc interesul faţă de istorie, sau cel puţin de perspectivele ei educative.

Pentru a avea un comportament cu fiecare din discipoli, a căror mentalităţi în linii generale corespund cu cele 3 tipuri mentalităţi-atitudini convenţionale faţă de istorie ca obiect de studiu, la orice grup nou de audienţă recurg la prima oră pe care am onoarea să le-o predau, la ceva ce eu numesc “diagnoză frontală”.

Acest lucru îl reuşesc în cadrul discuţiei provocate de mine la tema:”La ce bun ne-au mai dat pe cap şi această istorie?” Rînd pe rînd, împreună cu audienţa, ajungem la nişte concluzii, adică la cele 5 motive cardinale considerate de mine de o importanţă majoră pentru a trezi interesul faţă de studierea istoriei.

Acestea sunt:

1.Pentru lărgirea orizontului de cultură generală.
2.Pentru a ne şti a apăra drepturile ca reprezentanţi a unui neam şi civilizaţii.
3.Experienţa trecutului pentru viitor.
4.Pentru a avea un comportament cu demnitate în viaţa cotididiană.
5.Pentru a ne implica personal în făurirea prezentului şi viitorului.

În dependenţă de cum se manifestă audienţa în cadrul primului contact îmi fac prima impresie despre cum ar fi un comportament mai adecvat din partea mea faţă de tipurile de mentalităţi şi personalităţi cu care voi avea de conlucrat în continuare,îmi stabilesc virtual unele cheiţe ce ar trezi ori deschide şi în aceste suflete interesul faţă de istorie.De obicei,in fiecare grup nou cu care încep să conlucrez găsesc în linii generale tipuri de personalităţi şi mentalităţi cu care am mai avut de a face ,aceasta îmi uşurează elaborarea concluziilor în studiul ce îl fac asupra lor,totuşi de multe ori găsesc noi tipuri de personalităţi şi mentalităţi ce le studiez cu interes prin discuţii,studiul asupra lor asigurîndu-mi posibilitatea de autoperfecţionare permanentă.(În anii de facultate,pe timpul comunismului, am obţinut o experienţă de am-i adapta redarea cunoştinţelor în funcţie de mentalitatea profesorului,adică prorusă,promoldovenistă ori proromânească).Aceasta era necesar pentru a eficientiza lucrul de iluminare şi de promovare a gîndirii critice la unii colegi ce prindeau curajul gîndirii independente.A face pe eroul atunci putea avea ca efect, nu trezirea gîndirii critice independente şi a sentimentelor nobile în comportament la acei colegi ce dispuneau de o minte analitică,ci mai mult putea să bage frica în acei ce începeau a gîndi de sinestător în problemele durerilor neamului,în caz de dădeam motiv unor zeloşi executori a dispoziţiilor autorităţilor în lupta cu dezidenţii ca aceştea să aplice asupra mea din plin arsenalul de metode reprersive de care dispuneau.

Dacă deja va-ţi pus întrebarea “De ce autorul acestu-i raport acordă principala atenţie anume motivaţiei de a studia istoria?” apoi iată explicaţia:

Din observaţiile mele am ajuns la concluzia că oamenii în majoritatea cazurilor ţin minte din avalanşa de informaţie la care îi supune societatea hiperinformatizată în care trăim doar informaţia ce le trezeşte interes deoarece le place,ori informaţia de care au nevoie în viaţa cotidiană.

Una din concluziile mele la această temă e că chiar de aplicăm ce-a mai performantă metodică reuşind ca discipolii să obţină cele mai obiective şi temeinice cunoştinţe istorice,ele nu se vor păstra mult în memoria lor dacă ei nu le vor iubi sau nu vor simţi necesitatea studierii permanente a istoriei,precum e experienţa de zi cu zi a vieţii ce o trăim.

În situaţii excepţionale chair,văd dăunător de ai învăţa pe unii prea multe: De pildă pe acei ce ne-au scris o istorie integrată cu un conţinut antiştiinţific şi antinaţional,ei nu posedă doar nişte cunoştinţe vagi despre istoria naţională sau de metodică a predării ei. Dacă în timpul evoluţiei dumnealor ca profesionişti în istorie,la timpul potrivit se atrăgea o mai mare atenţie aspectului educaţional al
istoriei,apoi probabilitatea de a le “savura” operile lor “ştiinţifice”se diminua considerabil.

Poate va-ţi pus şi d-ră cîndva o întrerbare ca şi mine: ”Ce se v-a alege în mintea discipolilor mei din atîtea cunoştinţe istorice,pe care eu,utilizînd tot arsenalul metodic de care sunt capabil,le-am predat lor?”Iată răspunsul meu:Dacă în timpul cînd eu am fost în contact viu cu dumnealor,n-am reuşit să le trezesc dragostea şi interesul faţă de istorie,ei totuna vor uita aceste cunoştinţe şi vor rămînea doar cu chinul creerilor de acum.În unele situaţii chiar, dacă eu am aplicat abuziv cunoştinţe metodice la unii cu mentalităţi native nepredispuse spre studiul istoriei,voi obţine chear o ură patologică faţă de tot ce e istorie, politică, sau viaţă publică.De aceea eu sunt adeptul părerii că fiecăruia trebue de dat acele şi atîtea cunoştinţe istorice ce iar corespunde intereselor,capacităţilor şi necesităţilor practice.
Mai văd profesorul de istorie şi ca pe un medic ce stabileşte diagnoza,adică de ce necesităţi de cunoştinţe are nevoie discipolul concret,aplicîndu-i tratamentul prin ai da cunoştinţele necesare la timpul şi momentul potrivit.

Cum văd eu totuşi posibilităţile de a obţine rezultate cît mai bune în activitatea mea concretă?La părerea mea rezultatele activităţii didactice vor fi maximum eficiente dacă pedagogul nu v-a fi doar autoritatea morală şi profesională ce se impune prin locul ce îl deţine sau capacităţile sale,cît şi prin autoritatea la care se aliniază discipolii săi,ci şi v-a fi o parte componentă egală a colectivităţii date.Din interiorul colectivităţii se vede mult mai bine ce şi cum trebuie de acţionat,se poate de influenţat mai bine şi mai uşor lucrurile în direcţia propusă,se reuşeşte şi mai uşor de ridicat nivelul standartelor şi valorilor necesare şi adecvate unor situaţii concrete.

Succesul activităţii noastre în cea mai mare parte., depinde de cum putem trezi interesul faţă de istorie, cît şi de aspectul ei educaţional. Interesul se poate trezi eficient şi atunci cînd discipolii văd permanent la ce pot servi cunoştinţele obţinute în viaţa cotidiană. Pentru aşa ceva este necesar de a cultiva abilităţi adecvate pentru diferite situaţii ce apar la moment. Adică să ştie şi să poată în caz concret să utilizeze cunoştinţele dobîndite, sau ce poate obţine dacă aplică într-un mod sau altul cunoştinţele sale.Dacă reuşeşti să-l captivezi în activitatea de a dori să-şi utilizeze cunoştinţele sale istorice acolo unde cere locul şi timpul,apoi şi el vede această activitate ca pe o satisfacţie moral-intelectuală a personalităţii sale. Şi,atunci, tu poţi să rămîi mulţumit de încă un rezultat pozitiv al activităţii tale didactice în promovarea istoriei spre binele societăţii.

• Patriciu Gheorghiu