De ce taci tu, moldovene,
De ce taci tu neam de dac?!
Oare vrei din nou sub jug
Smuls cu sila de la plug?!
De ce taci tu, moldovene,
De ce taci tu, neam de dac?!
tarisoara ta micuta,
Plaiul tau din mosi-stramosi,
il impart si ne despart?!

Oare nu vezi ca dusmanul
Nu ne vrea de neam unit?!
Oare nu vezi ca paginul
Ne-a lipsit de tot ce-i sfint?!

Nu mai crede moldovene,
Nu mai crede neam de dac
in tot felul de bezmetici,
in tot felul de venetici…
Ei ne vreau numai peirea,
Ei ne vreau numai murirea…

Sa crezi in poporul tau,
Sa crezi in viitorul tau,
Caci esti basarabean,
Caci esti fiul lui stefan!

in jurul lui sa ne unim
ªi tarisoara vitejeste sa ne-o pazim!
Mica – un picior de plai,
Dar sfanta ca o gura de rai!…

Iarta-ma, mama (pocainta intarziata) 

Era seceta cumplita, era foamete nemaipomenita,
Se usca nemilos griul in miriste si papusoii in deal,
Piinea Domnului cea de toate zilele.
Se uscau fasolele chiar pe curpeni,
Vestezeau strugurii chihlimbarii alta data,
Acum fara suc pentru vin dumnezeiesc –
Erau uscate – iasca delaolata strugurii.
Se uscau – scai gradinile si livezile,
Fara sa infloreasca, fara sa rodeasca.
Secau – ce jale mare! – fintinile cindva cu apa lina – cristalina.
Mureau oamenii de foame ca mustele, dar si de sete, ca pestele pe mal.
Pedeapsa dumnezeiasca, dupa un razboi crunt,
Dezlantuit de puteri necurate, vinovate.
Dar muream, mai mult, cu ajutorul eliberatorilor, bolsevicilor,
Care – o lume cinstita stie! – ne-au maturat hambarele,
Sisiiacele, podurile pina la ultimul graunte.
Cu ochii proprii, flamind si chinuit, priveam lacom si cu durere
Cum la gara marfara din Chisinau, ziua in amiaza mare,
in vazul tuturor nenorocitilor si flamanzilor localnici
(Asa-numitilor distrofici!)
Se incarcau de pe platforme in vagoane griu si papusoi
ªi alte bunataturi ale plaiului nostru bogat.
Multe vagoane, rosii caravane pe roate, cu lozinci, si fara, fara rusine,
ªi dusu-le-au, hotii, la ei in hambare,
Sa ne umileasca, sa ne nimiceasca.
Iar ei din bun strain sa huzureasca, sa chefuiasca.
Apoi, vazind ca noi murim nu in gluma, ci in serios de foame artificiala,
Tot de ei, bolsevicii, organizata in mod barbar,
Ne-au dat – sa vedeti ce binefacatori! – un os de ros,
Aducindu-ne din cind in cind ajutoare, cu tiriita.
Dar sa vedeti cu ce laudorosenie o faceau, cu ce josnicie.
insa tot din griul nostru, din papusoii nostri,
Crescuti in sudoarea fruntii si adunati gospodareste
Pe la gospodariile cui le aveam…
Familia noastra, o familie simpla basarabeana,
Muncitoare si cinstita
(Doamne, dar parca numai a noastra – sute,
Mii de familii nevinovate!)
A fost iarasi, a doua oara, batjocorita, razletita,
Nemilos injumatatita!
ªtiind consecintele tragice a eliberarii de pomina din ‘40
(O parte din noi au fost nevoiti sa se evacueze peste Prut:
Tatal, fratele Paul si sora Ana, cu micutul Andries in brate –
Puiul mamei puisor, si al taticului, numele caruia chiar il purta.
Noi, ceilalti, cinci persoane din opt citi eram,
Ramasesem in voia soartei si eliberatorilor obraznici),
Aveam sa suferim nu numai de pe urma foametei
Ce se napustise peste tarisoara noastra mica,
Dar si de pe urma deportarii nelegitime a tatalui,
Care intre timp revenise din pribegie
Sa ne vada, sa ne sustina, sa ne ocroteasca.
ªi – ce nefericire! – l-a prins aici frontul, eliberarea (?!),
Apoi urma arestarea, si din nou barbara, nelegitima.
Trista constatare, crunta constatare.
Ca fiii „dusmanului poporului”, curind am fost dati afara din casa
in strada, barbar, ca ciinii, cu tot cu mobila.
O noapte chiar am dormit in garderoba,
Pina ne-a adapostit tusa Tecla, o ruda apropriata din partea mamei,
Binevoitoarea si scumpa noastra salvatoare.
ªi cu aceasta ocazie iti multumim din suflet, om de omenie,
ªi fie-ti amintirea luminoasa, vesnica.
La o adica, ne dadeam noi seama si singuri:
Nu puteam sta pe capul tusei o vesnicie.
Sa nu se uite, cinci persoane eram, cu binevoitoarea noastra sase,
inghesuiti intr-o cameruta mica, prapadita, cu aer putin.
Am fost nevoiti sa plecam la Singera, desigur cu scumpa mama.
Acolo aveam doua hectare de pamint care in anul acela secetos,
Ca toate paminturile manoase din tarisoara noastra,
Mai nu au rodit sau putin de tot au dat roada.
Ne duceam dupa piine la oras, chiar si dupa chibrituri.
La oras era inca cale-vale, oamenii primeau piine pe cartele,
La sat, nici sa crezi, dureros sa vezi era prapad si jale,
Mare jale si mare prapad!
Vara si toamna am mai dus-o noi cum am dus-o,
Un timp am fost paznic la harbujeii de un pumn,
Ba si mai mici ai dascalului satului, mos Pintilie,
Asa ca ma alegeam cu un colacel, fie si uscat, se intimpla si mucezit,
Dar cistigat cinstit.
Sora Claudia, daca avea sase clase de liceu terminate,
Preda (era o criza de invatatori!) lectii in clasele primare.
Alta sora, mai mare, Tamara, intre timp se angajase la oras in calitate de spalatoreasa.
Avea o fiica pe nume Marusica, frumoasa foc
ªi vai cum mai juca bine fotbal, ca un baiat.
Adesea jucam cu ea pe stomacuri goale sau mincind
O turta din tarita in jumatate cu loboda framintata.
Sarmana mama, ce putea face, daca tarisoara noastra
intreaga se chinuia de flamanda ce era.
Sosirea iernii, cu multa zapada si ger,
Presupuneam si presimteam ca o sa ne aduca nenorocire.
ªi asa s-a intimplat, din pacate, frati crestini.
Din pacate, nu numai in familia noastra s-a instalat tristetea sora cu moartea?!
Nu stiu cum s-a intamplat ca eu teafar am scapat,
Desi am pornit la oras dupa piine, zahar si un pumn de crupe
Pe viscol, ger, flamind ca toti flaminzii.
in casa ramasesera doar doua felii de piine si trei bomboane de menta.
Trebuia sa ma duc. Mama era in doliu: murise intr-un lagar
De prizonieri, muncind ca robul intr-una din minele din Donbas fratele mai mare Constantin.
Ce moarte naprasnica, ce moarte prematura.
Pe Marusica, ia acolo un ingeras de copil, nu aveai cum s-o trimiti peste dealuri si vai
Dupa merinde, dupa speranta si salvare.
Abia am ajuns, inghetat, sleit de puteri de atita mers anevoios prin troiene, la oras.
Nici vorba ca sa pot face drumul inapoi, salvator, la dragii si sarmanii mei,
Doar lor, flaminzilor, inghetatilor, le era cu mult mai greu, pur si simplu insuportabil.
Deci trebuia numaidecit sa ajung pina la dinsii,
Desi aveam temperatura inalta, eram in agonie, dar traiam, respiram.
Repet, trebuia numaidecit sa pornesc la drum, mai infruntind o data vintul taios,
Viscolul hoinar, troiene nenumarate…
Eram obligat sa le vin in ajutor sarmanilor ostatici,
Fie si la cei paisprezece ani ai mei nevinovati.
Mai ales ca aveam cu ce ma duce, cu ce sa-i bucur,
Posibil si sa-i salvez de moarte sigura –
Ia acolo niste biscuiti, o piine, bomboane, citeva pahare de crupe,
Numai de gustat si de supravietuit…
Am pornit, gonit de vintul nemilos si sentimentul de fecior, unchi tinerel
ªi cel de crestin, om-omulet cu Dumnezeu in suflet…
Zic, am pornit, dar nu mi-a fost dat sa ajung acolo unde trebuia sa ajung obligatoriu.
Am cazut la pat, mai mult mort decit viu.
– Iarta-ma, draga mama, iarta-ma, nepotica Marusica, ingerasul nostru scump!
Ca nu am putut sa va salvez, sa va smulg din ghearele dure ale mortii.
Ati fost ingropate, ce fariseism, intr-o groapa comuna,
Fara sicrie, trup peste trup, si pagineste, fara preot,
Astupati mai mult cu zapada si mai putin cu pamint,
Sub vuietul vifornitei tinguitoare, ci nu si bocetelor si lacrimilor noastre.
Am plins ceva mai tirziu. Mai plingem si acum….
Asa erau timpurile triste, timpuri care ne-au fost impuse barbar de comunisti.
ªtiu ca e o pocainta intarziata, dar sincera.
Pe mormintul vostru (a groapei comune!) cresc printre alte flori de cimitir
ªi cele de Nu-ma-uita.
Iertati-ne si credeti-ne, noi nu va vom uita, niciodata.
Nici nu avem dreptul omenesc, crestinesc….

Boris COVACI
prensionar