Fiind spuse cele mai importante lucruri despre perioada 1988-89, pot să fac acum, mai relaxat şi o serie de precizări…
Ce mă fac eu fără KGB-ul meu făceam pe la 1996 retoricale. Motivul: aveam numai la ei o arhivă a mea; la moment nici banale foto de familie nu am. Nici ei nu vor să-mi facă o pomană — nişte foto din acele vremuri. Printre circa 10 porecle am purtat-o şi pe cea de kaghebist. Nu corespunde adevărului. Şi mă simt niţel complexat: ei au recrutat toată lumea valoroasă. Am avut cîteva contacte cu ei. Primul a fost în iarna lui 1976. Să fii chemat la KGB nu era floare la ureche — cei de la seerviciu mă compătimeau, încurajau /este o confuzie, nu te teme/. Mi s-au încriminat nişte vorbe spuse la nişte pahare în plus cu ceva ani în urmă. Ceva despre ruşi — generalităţi cunoscute, dar şi ceva despre moldoveni: sunt lachei. Acest adevăr s-a confirmat din plin. Şi se pare în această vocaţie de lakei e azi scăparea noastră. Nu am făcut-o pe eroul. Am făcut în scris o mea maxima culpa; nu am dat nume, fiindcă nu s-a ajuns la asta. Mi-au spus să fac rezerve de pesmeţi…. Dar nu am avut neplăceri… Am fost însă în vizorul lor vigilent. Pînă atunci nu mă manifestam ca naţionalist sau antisovietic, dar această chemare la ei m-a bulversat, m-a radicalizat în opiniile mele, am devenit un duşman al regimului. Prin 1980 am declarat /iarăşi la pahare, dar gîndeam şi treaz la aceste lucruri/ că la un moment voi ieşi în piaţă, deschis, contra puterii sovietice. Termenul limită era 1987, dar a venit Gorby cu perestroica sa şi am mers în acestă direcţie. Desigur au ştiut despre aceste declaraţii şi cînd în 85 la iniţiativa lui V.Smirnov /secretarul ii al CC/ au început reducerile eu am fost primul pe lista catedrei. Oficial era altă motivaţie, neoficial — anume această angajare antisovietică.
Aici apare un personaj public inedit: Gicu Slabu. Mare specialist în mare ştiinţă — comunizmul ştiinţific. Ne cunoşteam, dar nu ne salutam. Era proaspăt venit la Institut, dar deja în post bun de adjunct la sindicate. Astfel administraţia a hotărît reducerea mea, dar se cerea avizul sindicatului. Se prefera totuşi soluţia «amiabilă» şi acest Gicu a încercat să mă convingă «prieteneşte» să cedez. Îmi aducea exemplul său. A fost omul alungat de la politehnică, dar apoi a găsit de lucru la Izmail, Cernăuţi — un traseu foarte interesant şi bătătorit de mulţi «dizidenţi» moldoveni. Nu m-am lăsat convins, au dat aviz cu 100 %, Am declanşat atunci prima mea grevă a foamei de 10 zile. Am avut cîştig de cauză în final, fiindcă a revenit la serviciu preşedintele sindicatului, dl Vidraşcu şi a anulat avizul, am fost repus în funcţie.
Cînd în 88 am publict în L&A un articol în care pledam pentru revenirea la predarea în limba moldavă, cei de la kgb m-au sunat «să vadă dacă sunt acela» -aşa mi-au lămurit deranjul.
În această perioadă am făcut o adresare lui Mihail Sergheebici, o plîngere motivată contra lui V. Smirnov, care se declara deschis contra moldovenilor ( prea mulţi prin instituţii etc). Au făcut şi scriitorii o astfel de scrisoare, fără motivaţie însă. A existat şi o reacţie; m-au invitat la CC, la însăşi Victor Ilici. Şi el a recunoscut, în discuţie privată, că a întrecut măsura. Am cîştigat slava de antismirnovist şi după ce acesta a căzut, cînd în 89 iarăşi sindicatul a pus iarăşi la vot concedierea mea «prietenul» Gicu s-a abţinut pe acest motiv. De altfel am fost mirat să aflu că nu este naţionalist ci mare-mare naţionalist. În toamna lui 89 s-a apropiat de mine cu declaraţie oficială . Se vrea omul deputat, ce-i de făcut. I-am dat sfatul general: să organizeze frontul la institut. Aşa a şi făcut, dar cum a făcut? Au convocat o adunare secretă la catedra de matematică, care se considera ştabul neoficial al frontului /şef de catedră dr Arcadie Barbăroşie/, la care au fost invitaţi mulţi, nu însă şi eu, care am avut ore în acea zi şi am observat ceva mişcări. A venit Gh. Ghimpu şi au făcut orînduiala cerută. /Nu ştiu a cui a fost ideea ascunderii de mine a evenimentului; putea fi şi a lui Gicu şi a lui Gheorghe/. Interfrontul nu a scăpat momentul, s-au constituit şi ei. Şi dacă frontul a fost doar pînă la alegeri, apoi interul mai e şi azi întro anumită formă. Iată cum lucrau gicii şi iată ce a ieşit din munca lor. Eu, supărat de faptul cum au făcut primul pas, nu m-am înscris în front. Avem ţi alte motive. Ironie a soartei — mama mea a purtat ultimii ani ai vieţii sale porecla ruşinoasă «frontul popular». Nu ştiu dacă mă voi referi cu alte ocazii la foştii colegi de la actuala Universitate Agrară, care au fost în bloc ticăloşi în relaţiile cu mine./ excepţii doar cîteva: Vidraşcu, Barbăroşie…/ Postez aici un afurism pentru ei: nu există deosebire între petricantropi şi pitecantropi.
Iurie Ţurcanu. 12.03.09