Pretindem ca traim intr-o societate democratica. Acest “adevar” ne este implantat zilnic direct in vene, cu mari doze de sperante, vise neimpartasite si promisiuni desarte. Iar noi, fiind un popor cu puterea mai mult in cuvint si sentiment decit in ratiune, ne acceptam docili rolul in povestile fara de sfirsit, trimbitate in permanenta la radio,TV sau tiparite in pretinsele ziare „independente”. Probabil, din “dorul” si “stima” fata de perioada sovietica sau din datoria morala pentru dictonul popular,, capul plecat, sabia nu-l taie “, in societatea de astazi mai sunt sesizabile vestigiile vremurilor “de aur “.
Ne-am obisnuit cu ideea ca cineva trebuie sa gindeasca in locul nostru, sa faca ceia ce e de datoria noastra si, pina la urma… sa manince din piinea noastra, crescuta in truda bratelor si sudoarea fruntii. Muncim pamintul strainilor in timp ce ale noastre stau pustiite, ingrijim batrinii vitregi, odata ce acei ce se numesc ,,luminosi ca sfintii„ indura foame si ger, iar copii, cei care sunt speranta Moldovei de mine, devin vrind-nevrind copii ai strazii.
Iar noi tacem, caci suntem un popor loial, pasnic. Iar asta, Doamne, ne este cea mai crunta nenorocire si cel mai aprig blestem. Caci nu intotdeauna tacerea e de aur (!)
Atita timp cit vom pleca capul smerit la orice influienta internationala de prost-gust, ignorind cu desavirsire ,,cei trei stilpi pe care se tine neamul”, vorba scriitorului nostru Ion Druta; atita timp cit vom pluti intr-un imens ocean al inconstiintei si crizei de identitate, iar in sufletul nostru se vas tinge sentimental vital al trecutului; nu vom exista ca neam. Caci, odata ce scinteia demnitatii de neam e strivita sub carapacea nedreptatii si nestiintei, odata ce trecutul glorios e absorbit de avalansa istovitoare a prezentului, un neam nu mai ramine neam.
In gind imi staruie o intimplare din copilarie. Impreuna cu copii din mahala ne jucam de-a „baba-oarba”. Cu o batista ii legasem ochii celui mai mic dintre noi si, cu ajutorul batailor din palme, stabileam traiectoria ce urma s-o parcurga. Insa, cineva prin viclenie l-a indreptat spre o surpatura, iar picioarele celui cu ochii legati ajunsese drept in noroi. Poate e o asociatie nereusita, dar prin preisma acestei intimplari naïve remarc si mai mult hidosenia si vicisitudinile societatii noastre. Cu batiste de plumb la ochi, orbecaim si noi prin intuneric, dirijati de baghetele „magice” a pseudosalvatorilor nostril.
Schimbarea trebuie sa vina de la fiecare. E timpul sa ne trezim din ,,somnul cel de moarte”, sa ne unim eforturile in cauza pentru care pledam, caci „unde-i unul nu-i putere, unde-s doi puterea creste“. Aceasta zicala strabuna ar trebui sa fie un crez pentru cei cu inima romana, ca sunt gata sa se jertfeasca pe altarul cel mai sacru : LIMBA si CULTURA ROMANA.
Iar pentru asta, repet : Schimbarea trebuie sa vina de la fiecare!

Oxana Greadcenco, eleva
Liceul Teoretic Firladeni
r-nul Causeni