„Degeaba vine Primăvara /Atâta iarnă e în noi / Că Martie se poate duce / Cu toţi cocorii înapoi!”. Câtă dreptate în versurile acestui cântec! Degeaba vine Primăvara „în lumea celor care nu cuvântă”, degeaba mugurii pocnesc, degeaba „scot strămoşii degetele-afară” prin primele fire de iarbă şi de floare, atâta vreme cât, în lumea celor ce cuvântă, bobocul din inimă a uitat să se deschidă! O Primăvară adevărată, culminând cu momentul Învierii, este o Primăvară care începe întâi de toate în suflet. Ca realitate pur exterioară, Primăvara nu mai are nici o semnificaţie. Importanţa ei e tocmai de a trezi Amintirea „Împărăţiei Cerurilor” care se găseşte în noi. Iată de ce este nevoie, o dată cu dezgheţul şi creşterea din natură, să aibă loc şi în sufletul Românului o întoarcerea la „zestrea” îngropată acolo din timpul „celuilalt Anotimp” – vremea părinţilor noştri. Este vorba de întoarcerea la esenţă, de întoarcerea la Românitate. Ce ne caracterizează pe noi fiinţial şi ne deosebeşte de toate celelalte „flori” ale neamurilor? Rodul dăinuirii noastre: Neamul şi Credinţa, Românismul şi Ortodoxia.

Iată de ce data de 27 Martie este pentru inima Românului acea rază de soare care aduce explozia Învierii. Pentru Neamul nostru, Primăvara nu se porneşte la 1 Martie. Noi suntem mai „pe stil vechi”, şi ăsta este un lucru bun. Pe meleagurile noastre, Primăvara începe la 27 Martie.

Pentru cei care au păstrat calendarul şi Tradiţia, explicaţia acestui fapt este firească şi binecuvântată: 27 Martie a fost data de naştere a Ţării noastre, aşa cum o concepem noi astăzi. Mă refer, după cum v-aţi dat seama, la momentul istoric 27 Martie 1918, când Moldova de Răsărit s-a unit cu malul nostru de Prut, dând naştere începutului împlinirii visului Marii Uniri. Pentru că dacă Marea Unire s-a încheiat la 1918 pe 1 Decembrie „la Alba-Iulia-n Ardeal”, ea a debutat în Primăvară în Moldova de Răsărit, plasând centrul de greutate al Noii Românii la Chișinău. Întotdeauna începătura oricărei lucrări este momentul de cumpănă, cel mai delicat şi cel mai dificil, întrucât întreaga evoluţie ulterioară depinde de el. Aşadar, prima Unire din lanţul celor trei Uniri de la 1918 care au dus la făurirea Regatului României Mari a fost şi momentul cu cea mai mare însemnătate, cheia tuturor celorlaltor înfloriri ale Naţiunii Române. De aceea, Moldova de Răsărit (incorect denumită „Basarabia”) şi gestul său de îmbrăţişare a Ţării în chiar cel mai dificil moment din istoria României, când existenţa statului Român era mai mult decât incertă, reprezintă dovada supremă a Dragostei Frăţeşti şi temelia pe care s-a cristalizat apoi Învierea României. Spun că viitorul României la ora aceea era mai mult decât incert fiindcă, pe parcursul Primului Război Mondial, România Mică (Valahia şi Moldova până la Prut) trecuse prin mari încercări: cu două treimi din teritoriu pierdute, cu Bucureştiul ocupat de armatele germane şi capitala mutată la Iaşi, cu mare parte a oastei măcelărită şi cu speranţa aproape sugrumată, nimeni nu se mai aştepta la miracole în zorii anului 1918. Şi, cu toate acestea, Bunul Dumnezeu Şi-a întors faţa din nou către Neamul Românesc, aducându-i în chiar cele mai negre clipe alinare şi promisiunea Învierii, prin Unirea Moldovei furate de ruşi cu Patria-Mamă. Şi iată că Românii şi-au amintit că noaptea este cea mai neagră exact spre revărsatul zorilor. Şi au recâştigat speranţa unei noi dimineţi. Toate acestea, prin îmbrăţişarea celor mai Români dintre Români, moldoveni de loc şi Români de fel, care nu au căzut în păcatul meschin de a abandona ideea naţională în clipele de restrişte şi au făcut, cu virtutea inimii calde, iar nu cu răceala raţiunii circumspecte, pasul de a se uni cu fraţii de acelaşi sânge, la bine şi la greu, fără să le pese de nici un obstacol. Cei care au pus ditamai Imperiul Rusesc în faţa faptului împlinit nu aveau a se teme de micile greutăţi ale colţului de Românie, ştiind că „în Unire stă puterea” şi că zilele bune erau pe cale să se arate.

Mă mândresc să afirm că 27 Martie 1918 este adevărata dată de naştere a României dintr-un singur motiv: acea Românie care se formase la 1859 prin Mica Unire a lui Cuza era un construct fragil şi nereprezentativ pentru dimensiunea geografică a Românismului. Acea Mică Românie fusese la un pas de a se evapora în vâltoarea Primului Război Mondial. Ea a existat, şi a fost un simbol, dar nu a fost ceea ce înţelegem noi astăzi prin ideea de ROMÂNIA – Ţara tuturor Românilor. Iată de ce nu neg România de dinainte de 1914, însă afirm că adevărata naştere a fost naşterea cea din nou de la 1918, când marea începătură a avut loc la Chişinău, pe 27 Martie 1918. În acest sens, îi consider pe Românii moldoveni ca fiind făuritori de Ţară şi mă înclin cu mare cutremur în faţa sufletului lor mai mult decât Românesc şi în faţa misiunii istorice pe care şi-au asumat-o cu exemplară verticalitate în slujba Neamului.

Nu pot să nu-mi exprim plângerea inimii în faţa destinului tragic pe care bucata de Moldovă dintre Prut şi Nistru a avut-o pe parcursul vremurilor, deşi ea a fost dintotdeauna cea mai aleasă piatră scumpă de pe Coroana României. Poate tocmai calităţile ei i-au adus o pătimire pe măsură, ştiut fiind că Dumnezeu îi încearcă mai mult pe cei pe care îi şi iubeşte mai mult, în intenţia de a-i întări în trezvie şi în credinţă. Astăzi Moldova de Răsărit se găseşte uitată de fraţii de sânge şi măcelărită de ne-fraţii nomenclaturii comuniste de la Chişinău, care s-au instalat prin inginerie electorală la putere şi şi-au dedicat viaţa distrugerii Moldovei de Est prin lupta sistematică împotriva naţiunii şi a culturii majoritare dintre Prut şi Nistru: Românitatea. La zi de sărbătoare, cu atât mai multă îndârjire, autorităţile-căpuşă anti-româneşti care stăpânesc tot ce mişcă în Republica Moldova s-au ridicat împotriva oricărui contact dintre Românii de pe un mal şi altul al Prutului, dispunând dictatorial întoarcerea de la graniţă a oricărui intelectual Român dintre cei care au dorit să treacă Prutul pentru a se găsi la Chişinău pe 27 Martie. Trecerea Prutului este o poveste de tras firele … telefonice. Până şi ultimul cetățean inofensiv de conștiință tricoloră este debarcat din autocar, supus unui control la sânge (şi la ADN identitar), după care decizia de acceptare a intrării lui pe teritoriul Republicii Moldova se găseşte … la un telefon distanţă. Căpetenia tâlharilor cu uniformă de Autoritate Vamală sună la Căpetenia tâlharilor cu uniformă de MAI. Aceasta are ordine precise de la căpetenia tâlharilor cu uniformă roşie de partid. Aici stă cheia acceptării sau nu a unui biet Român ce trece Prutul. Totul se petrece în dispreţul oricărei legi şi a oriocărui drept, uneori chiar în dispreţul condiţiei umane. Motivele invocate pentru debarcarea la vamă şi întoarcerea „în România” sunt stupefiante: „Nu puteţi trece în Republica Moldova pentru că sunteţi intelectuali Români, autorităţi din România, preoţi ai Patriarhiei Române, etc. – după caz.”. De fapt, motivul real este un ordin strict dat pe verticala aparatului represiv.

Totuşi, exacerbarea urii anti-româneşti este limpede de explicat: Partidul Comuniştilor a pierdut mare parte din putere la alegerile pe plan local, iar acum este la câteva zile distanţă de a pierde alegerile republicane. Îi este frică de orice poate fi încadrat chiar şi într-o imaginaţie bolnavă şi paranoică drept „opoziţie Românească sau pro-Română”. Comuniştii care în mod ilegitim şi antinaţional conduc Republica Moldova sunt conştienţi de impostura condiţiei lor. De aceea găsesc pericole acolo unde ele nu există şi inventează duşmani ai „satalităţii Republicii Moldova” în persoanele inofensive (scriitori, preoţi, actori, adolescenţi – în general persoane care nu au nici cea mai mică putere militară sau politică şi nici vreo pregătire în domeniul spionajului). Această psihoză generalizată care a cuprins reacţiile autorităţilor comuniste este un semn de desperare crâncenă şi de pierdere a oricărei licăriri de luciditate şi coerenţă. Comuniştii simt în ceafă răsuflarea rece a Adevărului care e pe punctul de a îi demasca şi, mai presus de toate, simt că le fuge pământul de sub picioare din cauza apropierii alegerilor şi a preconizatei înfrângeri care îi aşteaptă. Asemeni unei bestii rănite, imensa lor maşinărie de exercitare a puterii loveşte în toate părţile cu aceeaşi furie oarbă, în speranţa că lovind peste tot va nimeri inevitabil şi ceva concret, iar nu doar pericole imaginare. Cu toate acestea, singurul pericol real la adresa statalităţii Republicii Moldova este unul de conştiinţă, şi nu unul fizic sau încarnabil, care să poată fi oprit la vamă: ADEVĂRUL. O Republică Moldova separată de România reprezintă minciuna ajunsă la gradul de instituţionalizare. Şi, fireşte, singurul pericol la adresa unei minciuni este Adevărul. În acest sens, chiar dacă sărbătoarea Unirii este 27 Martie, mai potrivit ar fi să considerăm Ziua Republicii Moldova … 1 Aprilie!

Totuşi, comuniştii au ratat esenţialul. Ei nu au înţeles că nici un munte nu se poate pune în calea sângelui, în calea Neamului şi a lui Dumnezeu! Cât despre noi, cei din rândurile „inamicilor politici” pe motiv de a fi Români, e nevoie să ne întoarcem către inimă cu smerenie şi să înţelegem că „ce e înăuntru nimeni nu ne poate lua”. Comuniştii de la Chişinău azi sunt, mâine – nu se ştie. Însă România este eternă. La fel cum Primăvara soseşte în fiecare an, mugurele Unirii de la 27 Martie va înflori în fiecare an, cu răbdare, până ce are să lege rod. Anul acesta sărbătorim 91 de Primăveri de la naşterea României. Anul viitor poate vom sărbători Unirea. Dumnezeu ştie! Noi rămânem, la fel ca Prutul îmbrăcat în sârmă ghimpată, însă noi nu ruginim. Ne mândrim să folosim expresia „Moldova de Est” sau „Cealaltă Românie”, la fel cum nemţii foloseau expresia „Germania de Eest” sau „Cealaltă Germanie”. Adevărul istoric rămâne în picioare, atâta vreme cât rămân în picioare oamenii, cei care fac istoria. Vă invit să rămânem. Hristos a înviat!