daca ai sti cat de mult m-am identificat cu ceea ce ai scris! o lectura de-a dreptul savuroasa. Si crede-ma, in primul an cand am venit la liceu aici, am simtit lucrul asta cel mai acut: ca daca nu vorbesti, daca nu intri in tagma lor logoreica, esti desfiintat, anulat, devii un anonim, un element de decor. La inceput, am refuzat sa ma conformez, vroiam sa-mi pastrez ordinea mea interna, pana cand am fost penalizata destul de dureros si a trebuit sa ma trezesc din somnul meu. Discutiile astea de rutina intre colegi in care se vorbeste mult, galagios si nu se spune nimic cu substanta, in care fiecare se simte dator cu o replica la monolgul colectiv, sunt foarte obositoare, dar uite, ca numai astea iti legitimeaza calitatea ta de membru al unui grup! Altfel devii un ciudat, un „venit” de acolo ca si toti ceilalti…
am fost placut surprinsa ca mai exista oameni profunzi care sunt gata sa riste dispretul unor superficiali, pentru a se identifica cu lucrurile care conteaza cu adevarat..
Deodata parc’as vrea sa raspund ca in lume, locul ni-l facem singuri si ca sunt de acord cu articolul pentru ironia lui reusita.
Dar nu sunt sigur dac’as vrea sa spun asta : poate gresesc, poate nu am inteles deloc articolul, poate acest articol nu e pentru mine? Ba da! El e pentru mine, pentru ca eu il fac ca sa fie pentru mine!
Ezit totusi… Ce o sa spuna la asa o pozitie a mea deya ? Ce daca ea are alta parere decat mine ? Ma va crede ea supeficial? Sau profund?
Nu stiu ce sa fac : sa-mi spun parerea sau nu. Sa am curajul sau sa admit ca nu inteleg nimic in acest articol.
Tu, Chiril nu sta prea mult pe ganduri si comenteaza. Chiar sunt curioasa.
Dedic acest comentariu Adelei.
Limbajul verbal si comunicarea prin acest limbaj e fondamentala pentru societate.
Avand in vedere ca societatea nu e perfecta pentru toti, sau ca multi oameni nu-si gasesc locul in societate, acestia recurg la tacere ca la un mecanism de aparare.
Este o schema valabila si flexibila pentru toti.
… Cred ca autorul ironizeaza despre cei care recurg la tacere, considerand ca ar fi anume „obligati sa vorbeasca” „ca sa-si legitimeze existenta” si „numai ca sa nu fie marginalizati”. Daca le-ar fi indiferent de existenta lor si locul in societate, atunci ar putea si sa nu vorbeasca. Si atunci nu limbajul verbal e o problema in sine, ci caracterul de fiinta sociala al omului, dorinta lui de a participa, de a trai e sensul vietii sale care, cateodata intotdeauna, e greu de realizat. Iar limbajul verbal e un instrument.
… „Problema e in noi” si numai in noi adica, dar nu in acel limbaj verbal care ar fi „prea imperfect pentru mine”.
… Personal am recurs si recurg si voi recurge la acest mijloc de aparare. Tacerea poate fi diferita dupa durata,”intensitate” si scop. Acum recurg la tacere pentru a-mi rezolva problemele si nu pentru ca „sa-i penalizez” pe altii ( inainte era invers ).
Nu sunt de acord cu termenul „turma”, decat in contextul despre animale. Cred ca cele mai frumoase lucruri din istoria omenirii sunt facute anume pentru aceasta „turma”, si atunci de ce sa o / sa ne numim cu un asa dispret? Chiar daca putem fi oribili si animalici, nu cred in termenul de turma. Cred in dumnezeiescul din noi. Cred in frumos.
Desi comentariul a fost dedicat Adelei, totusi l-am citit si eu. Este foarte reusit. Comentariul.
7 răspunsuri la “Lauda tacerii”
daca ai sti cat de mult m-am identificat cu ceea ce ai scris! o lectura de-a dreptul savuroasa. Si crede-ma, in primul an cand am venit la liceu aici, am simtit lucrul asta cel mai acut: ca daca nu vorbesti, daca nu intri in tagma lor logoreica, esti desfiintat, anulat, devii un anonim, un element de decor. La inceput, am refuzat sa ma conformez, vroiam sa-mi pastrez ordinea mea interna, pana cand am fost penalizata destul de dureros si a trebuit sa ma trezesc din somnul meu. Discutiile astea de rutina intre colegi in care se vorbeste mult, galagios si nu se spune nimic cu substanta, in care fiecare se simte dator cu o replica la monolgul colectiv, sunt foarte obositoare, dar uite, ca numai astea iti legitimeaza calitatea ta de membru al unui grup! Altfel devii un ciudat, un „venit” de acolo ca si toti ceilalti…
am fost placut surprinsa ca mai exista oameni profunzi care sunt gata sa riste dispretul unor superficiali, pentru a se identifica cu lucrurile care conteaza cu adevarat..
Deodata parc’as vrea sa raspund ca in lume, locul ni-l facem singuri si ca sunt de acord cu articolul pentru ironia lui reusita.
Dar nu sunt sigur dac’as vrea sa spun asta : poate gresesc, poate nu am inteles deloc articolul, poate acest articol nu e pentru mine? Ba da! El e pentru mine, pentru ca eu il fac ca sa fie pentru mine!
Ezit totusi… Ce o sa spuna la asa o pozitie a mea deya ? Ce daca ea are alta parere decat mine ? Ma va crede ea supeficial? Sau profund?
Nu stiu ce sa fac : sa-mi spun parerea sau nu. Sa am curajul sau sa admit ca nu inteleg nimic in acest articol.
Tu, Chiril nu sta prea mult pe ganduri si comenteaza. Chiar sunt curioasa.
Dedic acest comentariu Adelei.
Limbajul verbal si comunicarea prin acest limbaj e fondamentala pentru societate.
Avand in vedere ca societatea nu e perfecta pentru toti, sau ca multi oameni nu-si gasesc locul in societate, acestia recurg la tacere ca la un mecanism de aparare.
Este o schema valabila si flexibila pentru toti.
… Cred ca autorul ironizeaza despre cei care recurg la tacere, considerand ca ar fi anume „obligati sa vorbeasca” „ca sa-si legitimeze existenta” si „numai ca sa nu fie marginalizati”. Daca le-ar fi indiferent de existenta lor si locul in societate, atunci ar putea si sa nu vorbeasca. Si atunci nu limbajul verbal e o problema in sine, ci caracterul de fiinta sociala al omului, dorinta lui de a participa, de a trai e sensul vietii sale care, cateodata intotdeauna, e greu de realizat. Iar limbajul verbal e un instrument.
… „Problema e in noi” si numai in noi adica, dar nu in acel limbaj verbal care ar fi „prea imperfect pentru mine”.
… Personal am recurs si recurg si voi recurge la acest mijloc de aparare. Tacerea poate fi diferita dupa durata,”intensitate” si scop. Acum recurg la tacere pentru a-mi rezolva problemele si nu pentru ca „sa-i penalizez” pe altii ( inainte era invers ).
Nu sunt de acord cu termenul „turma”, decat in contextul despre animale. Cred ca cele mai frumoase lucruri din istoria omenirii sunt facute anume pentru aceasta „turma”, si atunci de ce sa o / sa ne numim cu un asa dispret? Chiar daca putem fi oribili si animalici, nu cred in termenul de turma. Cred in dumnezeiescul din noi. Cred in frumos.
Desi comentariul a fost dedicat Adelei, totusi l-am citit si eu. Este foarte reusit. Comentariul.
P.S. Ca si celelalte, de altfel.