… Moldova postsovietica se confrunta pe mai departe cu serioase dificultati. Trezirea nationalista favorizata de agonia URSS a dus la recunoasterea romanei ca limba oficiala (31 august 1989) si la proclamarea independentei (27 august 1991), dar a provocat reactia separatista din zona „autonomiei gagauze” si secesiunea practica a Transnistriei. Economia ramine preponderent agrara (viticultura, tutun) si agroalimentara. Totala dependenta energetica fata de Rusia si Ucraina nu si-a gasit, deocamdata, vreo alternativa. Situatia politica se dovedeste fragila, in vreme ce noul stat, lipsit de acces la Marea Neagra (si cu o deschidere de sub un kilometru la Dunarea de Jos), continua sa oscileze intre Est si Vest. Structura exporturilor si a importurilor oglindeste de asemenea ezitarea sa geopolitica: UE devanseaza discret CSI ca furnizor, lasind Rusiei prioritatea ca beneficiar al exporturilor.

Indicatorii socio-culturali si economici din 2005 completeaza tabloul acestei precaritati. Cu 2,64 medici si 95 de utilizatori Internet la mia de locuitori, cu doar 1.166 de titluri noi in fiecare an si 2.374 USD per capita, cu o inflatie de 12%, circa doua miliarde USD datorie externa si un PIB de sub 9 miliarde USD (in comparatie cu cele 340 de miliarde ale Ucrainei), Republica Moldova e inca departe de limanul meritat. Nici dinamica demografica nu straluceste (25,8 la mie mortalitate infantila), ca sa nu mai pomenim faptul, notoriu, ca aproape un milion de oameni tineri, cu potential „unionist”, au emigrat in diferite state UE.

Culmea ambiguitatii e atinsa in relatia Chisinau-Tiraspol. Transnistria reprezinta o enclava bolsevica pazita de trupe rusesti (sub comanda unor ofiteri autohtoni, adica nedislocabili). Ea e, de asemenea, polul industrial al fostei Moldove sovietice si, cum lesne se recunoaste, placa turnanta a traficului de arme si droguri dinspre CSI catre UE. Autoritatile moldovene se tem sa-i oficializeze secesiunea de fapt pentru ca ar modifica astfel „desenul” granitelor fortate de Stalin, in 1947. In contrapartida, Smirnov bate cazaciocul „federalizarii”, care ar submina grav efortul de consolidare a statalitatii moldovenesti. Fara Transnistria, Republica Moldova s-ar suprapune peste conturul Basarabiei. Cu Transnistria, Chisinaul nu poate primi „lumina verde” catre UE nici de la Bruxelles, nici de la Moscova. Nimeni nu poate rezolva, deocamdata, aceasta groaznica dilema. Bucurestiul „tranzitiei” a facut mii de gesturi, la inceput sentimentale, apoi tot mai eficiente in ordinea pragmatismului si a solidaritatii nationale. Chiar daca, la Chisinau, retorica antiromaneasca a pendulat continuu intre absurdul ilfpetrovian si istoriografia contrafactuala, raporturile bilaterale s-au dezvoltat, iar paradoxal hulitul oficiu de „avocat” al fratilor nostri de peste Prut a dat roade (CEFTA, SEECP, Acordul de asociere cu UE sau punctul de contact NATO). Desi elitele intelectuale proromanesti par descurajate de ceea ce se va intimpla dupa 1 ianuarie 2007, cind – asemenea lui Val Butnaru – simt ca vor privi noua frontiera a Uniunii ca prin sticla unui acvariu, exista bune motive pentru a spera ca parteneriatul romano-moldovean va functiona – pe fond – sub auspicii ameliorate.

In urmatorul deceniu, societatea civila si clasa politica din Republica Moldova vor fructifica treptat datele unei necesare maturizari. O noua generatie de lideri va gasi, pe ambele maluri ale Prutului, un limbaj comun bazat pe alte cifre macroeconomice si, probabil, pe alte mentalitati. E inutil sa repetam ca sansa reunificarii a fost definitiv compromisa intre 1990 si 1995 sau sa proclamam, resemnati, caracterul ireversibil al conjuncturilor prezente. Numai ca evolutiile pe care le asteptam au nevoie de timp si de firescul impunator al cresterii „organice”. Daca pariul europenizarii va fi cistigat la Bucuresti, el va fi pina la urma cistigat si la Chisinau.