La 24 ianuarie (5 februarie pe stil nou) 1859, se savarseste actul cel mai important pentru istoria moderna si contemporana a Romaniei, asa cum o cunoastem noi astazi. Prin demnitatea si curajul (care nu au nimic in comun cu lasitatea, tradarea si cesiunile obediente din ziua de azi) Romanilor, se (de) savarseste primul Stat National (inca nu unitar!) Romanesc, recunoscut pana la urma ca atare. Aceasta Romanie mica a aparut ca emanatie a revendicarilor programelor revolutionare de la 1848 care, la randu-le, veneau ca o manifestare extrema a starii de fapt insuportabile ce domnea de decenii asupra Natiunii noastre, amenintate de decadenta si disparitie. De asemenea, crearea statalitatii romanesti prin Romania mica nu era intamplatoare, ci venea ca si consecinta si continuitate a unei serii de precedente naturale, constante, ce nu pot dovedi decat ca Romanul s-a nascut stapan, ca avea „statalitatea” in sange si revenea la ea de cate ori conditiile istorice i-o permiteau: statul dacic al lui Burebista, statalitatea regala a lui Decebal, statalitatile romanesti faramitate de Ev Mediu (voievodatele – Transilvania, Moldova, tara Romaneasca), dar unite de Marea Unire a lui Mihai Viteazul, etc. Tot asa cum acestea fusesera precedente care sa justifice Unirea lui Cuza, Romania Mica devenea precedentul fericit si speranta intregii Romanitati aflate sub ocupatie straina, care vedea in Romania un pol, un vis implinit, o cale de urmat. Ceea ce a si determinat, de indata ce a fost posibil, Marea Unire de la 1918, momentul de maxima implinire a Natiunii Romane (si cand spun „im-plinire” ma gandesc la „realizarea plinului”). Astazi, o gramada de fantose ale Moscovei incearca sa justifice o aberatie juridico-politica, anume „statalitatea moldoveneasca”, adica a Republicii Moldova, care si-ar trage obarsiile din statalitatea voievodatului Moldova din Evul Mediu. La momentul 1859, Moldova dintre Carpati si Prut era tot ce se mai putea numi „Moldova Libera” (succesoare a voievodatului Moldova), pentru ca Moldova de Sus (Bucovina) si Moldova de Est (Basarabia, Buceagul, Hotinul) erau inglobate Imperiilor Habsburgic si Rus, deci nu mai aveau nicio libertate relativa care sa justifice statutul lor de continuatoare ale Vechii Moldove. Numai Moldova dintre Carpati si Prut putea sa isi revendice acest drept de „continuatoare”, pentru ca era LIBERa. Folosesc cu precautie acest termen. Ea nu era independenta, dar nu era nici inglobata Imperiului Otoman, fiind in raport de vasalitate fata de acesta. Vasalitate inseamna o larga autonomie si faptul ca Imperiul suzeran nu dispune de suveranitatea teritoriului si nici de anumite oranduieli interne proprii. Deci, Moldova dintre Carpati si Prut era cea mai libera dintre toate partile rezultate in urma impartirii Vechii Moldove intre imperii. in virtutea acestei libertati relative, cat si a faptului ca numai ea, aceasta Moldova, putea sa se considere continuatoare a Vechii Moldove (pentru ca celelalte Moldove nici nu mai existau pe harta), faptul ca Moldova a fost primul dintre Principate care a spus DA Unirii, alegandu-l pe Cuza la 5 ianuarie 1859, face din Moldova fondatoarea Statului National Roman. Acest gest va fi repetat de catre „cealalta Moldova” (dintre Prut si Nistru) care, imediat ce se va vedea libera, va fi prima dintre provinciile romanesti care se va uni cu tara, declansand seria de Uniri de la 1918. Asadar, Moldova este fondatoarea Statului National Roman si cea care a declansat Marea Unire. Moldova este cea care a faurit Romania asa cum o cunoastem noi astazi. Or, cum mai poate vreun comunist sa creada ca, de fapt, tocmai nucleul dur a ceea ce avea sa devina Romania, Moldova adica, ar fi avut de fapt drept ideal o „statalitate moldoveneasca”, diferita de cea romaneasca, si ca nu a fost decat impiedicata succesiv prin „cotropirile” romanesti sa isi iplineasca acest scop? Este pura nebunie sa crezi asa ceva!

Totodata, faptul ca la 1856, cu 3 ani inainte de Unire, Rusia cedeaza Moldovei dintre Carpati si Prut (si nu Imperiului Otoman) cele 3 judete din Sudul Basarabiei, arata ca Moldova era tratata separat de Imperiul Otoman, ca entitate de sine statatoare, intr-un regim de libertate si neaservire. De asemenea, arata ca Moldova dintre Prut si Carpati a fost PE DREPT CUVaNT considerata succesoarea Vechii Moldove, pentru ca ei, si nimanui altcuiva, i-au fost restituite acele teritorii basarabene. in consecinta, actuala „Republica Moldova” nu are nicio justificare in a se pretinde succesoarea de drept a „statalitatii moldovene medievale”, pentru ca teritoriul ei a fost ocupat, neliber si „jertfit” de cate ori posibil pentru a fi „returnat” ADEVaRATEI MOLDOVE, nucleului moldovenesc dintre Carpati si Prut. Faptul ca, dupa Unirea lui Cuza, cele trei judete basarabene au intrat in componenta Romaniei, nu dovedeste decat ca Basarabia apartinea de fapt Romanilor, si nu unei presupuse „natiuni moldovene” si ca, de cate ori se punea problema „restituirilor”, acestea se faceau catre Romania si, implicit, catre Moldova dintre Prut si Carpati. Or, daca am merge pe principiul comunist, care sustine ca, de fapt, Moldova dintre Prut si Carpati a fost „cotropita” de Romani, este clar ca nu mai avea niciun sens ca „restituirile”, „restabilirile adevarului istoric” sa se faca inspre un teritoriu ocupat, si, deci, lipsit de legitimitate. Prin faptul ca restituirile au avut loc, s-a recunoscut implicit legitimitatea Moldovei carpato-prutene ca succesor de drept al Vechii Moldove si legitima alegere a ei de a apartine statului numit Romania.

in continuare, doresc sa va ilustrez sumar desfasurarea istorica a evenimentelor ce au dus la Unirea lui Cuza si la desavarsirea ei ulterioara. Va fi o relatare schematica, esentializata, asadar o recomand tuturor celor preocupati de adevarul istoric, asigurandu-i ca, in ciuda aspectului voluminos, informatia nu va contine decat strictul si minimul necesar, deci parcurgerea acestor catorva randuri nu va fi o pierdere de timp pentru vorbe goale, ci dimpotriva.

Conducatorii miscarilor revolutionare de la 1848 din Moldova si tara Romaneasca au desfasurat o intensa activitate (de lobby) pentru a atrage atentia oamenilor politici si opiniei publice din principalele capitale europene asupra problemei Principatelor Romane.

intre 1853-1856, are loc Razboiul din Crimeea, dintre Rusia si Imperiul Otoman (caruia i se alatura Anglia si Franta). Rusia este infranta si, in 1856, se incheie Pacea de la Paris. Cu aceasta ocazie, Ministrul de Externe al Frantei, Contele Walewski, pune in discutie Unirea Principatelor Romane, asupra careia Franta, Rusia, Prusia si Sardinia se pronunta favorabil, Anglia nu se pronunta, iar Imperiile Otoman si Habsburgic, impotriva. Pentru ca Marile Puteri nu ajung la un consens, hotarasc sa ii consulte pe Romani daca doresc sau nu Unirea. Tratatul referitor la Principate cuprindea urmatoarele prevederi: Principatele sa ramana in continuare sub suzeranitate otomana, dar sa fie desfiintat protectoratul rusesc, instituindu-se in schimb garantia colectiva a celor 7 Mari Puteri asupra Principatelor; Rusia este obligata sa restituie Moldovei 3 judete din Sudul Basarabiei (Ismail, Cahul, Bolgrad); Pentru a fi consultati Romanii pe problema Unirii, se decide convocarea ADUNaRILOR AD-HOC; in locul domnilor, sunt numiti in fiecare Principat CAIMACAMI, loctiitori de domni.

in anul 1857, au loc alegeri pentru adunarile ad-hoc. in Moldova, caimacamul Nicolae Vogoride a falsificat lista pentru adunare (oare la ce practici din prezentul moldovean comunist ne trimite cu gandul acest episod?!). in consecinta, are loc o intelegere intre Anglia si Franta, prin care Anglia accepta refacerea listelor pentru adunare, in schimbul renuntarii Frantei la ideea de Unire deplina, in vederea unei Uniri legislative.

in perioada septembrie-decembrie 1857, s-au desfasurat lucrarile Adunarilor Ad-Hoc, cu caracter consultativ si reprezentativ. Rezolutiile adoptate cuprindeau: Unirea Principatelor sub numele de „Romania”; instalarea unui print strain dintr-o dinastie domnitoare in Europa, cu mostenirea tronului si cresterea urmasilor in religia tarii; Raporturile dintre Imperiul Otoman si statul Roman sa aiba la baza vechile capitulatii (deci, reconfirmarea statutului de vasalitate a Principatelor, reafirmarea autonomiei si, in acest sens, o distantare clara fata de Imperiul Otoman); GUVERNAREA RESPONSABILa (asta a ramas un punct nerezolvat pana astazi pentru ambele state Romanesti – Romania si Republica Moldova). Aceste propuneri, asemanatoare in ambele Principate, au fost inaintate Conferintei Marilor Puteri de la Paris.

Conferinta Marilor Puteri de la Paris din anul 1858 a adoptat un document numit „Conventia de la Paris”, care a avut rolul de Constitutie pentru perioada 1859-1864, si care prevedea: Noul Stat se va numi „Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei”; Statul va avea doi domni, doua adunari si doua guverne; in comun, cu sediul la Focsani, vor exista doua institutii: Comisia Centrala (care va elabora legi comune ambelor Principate) si inalta Curte de Justitie si Casatie (fiind considerata Tribunalul Suprem in Principate); Se prevedeau egalitatea tuturor cetatenilor in fata legii, reglementarea relatiilor dintre tarani si proprietari, etc.

in consecinta, in Moldova si in tara Romaneasca s-au format Adunarile Elective (insarcinate cu desemnarea domnului). Adunarea Electiva din Moldova (dominata de reprezentantii Partidei Nationale) a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza care, la 5 ianuarie, este ales domn in Moldova. in tara Romaneasca, Adunarea Electiva era dominata de Conservatori. La 24 Ianuarie 1859, sub presiunea poporului, a fost acceptata candidatura lui Alexandru Ioan Cuza.

Unirea de la 24 Ianuarie 1859 a fost realizata de catre Romani, care au pus Europa „in fata faptului implinit”, alegand in ambele Principate un domn unic si incalcand astfel hotararea Conventiei de la Paris. Totusi, desi aceasta conventie stipula ca fiecare Principat trebuia sa isi aleaga separat domnitorul, ea nu continea nicio prevedere care sa limiteze in vreun fel dubla alegere a aceleiasi persoane in ambele Principate. Astfel, Romanii au facut uz de principiul „Tot ceea ce nu este interzis, inseamna ca este permis!”

in fata domnitorului, dupa 24 Ianuarie, stateau 3 probleme: Recunoasterea de catre Marile Puteri a actului dublei alegeri de la 24 Ianuarie; Realizarea si recunoasterea Unirii depline; Realizarea si implementarea unui program de reforme pentru modernizarea tarii.

in cadrul Conferintei de la Paris a Marilor Puteri din 1859, a fost recunoscuta dubla alegere.

in perioada imediat urmatoare, Alexandru Ioan Cuza a luat masuri pentru Unirea Institutiilor: a unit serviciul postal si telegrafic; a unit armatele si a creat primul minister unic, Ministerul de Razboi; a trimis reprezentanti diplomatici in capitalele europene pentru a sustine necesitatea Unirii. in noiembrie 1861, printr-un firman al sultanului, este recunoscuta Unirea deplina, dar numai pe periada domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

in ianuarie 1862 si-a inceput activitatea primul Guvern Unic, condus de Barbu Catargiu, guvern de orientare conservatoare. La 24 Ianuarie 1862, isi incepe lucrarile prima Adunare Unica, dominata de Conservatori. in aceste conditii, era foarte greu sa se realizeze reformele. Au fost unificate misiunile diplomatice, s-a format Ministerul de Externe, s-au unificat Serviciile Sanitare.

in octombrie 1863, este numit prim-ministru Mihail Kogalniceanu si pus in functiune Guvernul Kogalniceanu, pana in ianuarie 1865. in decembrie 1863 este adoptata Legea Secularizarii Averilor Manastiresti. in primavara anului 1864, s-a pus in discutie Legea Rurala. Adunarea a fost impotriva ei si a dat un vot de neincredere Guvernului, acesta din urma depunandu-si demisia. Alexandru Ioan Cuza nu o accepta si, la 2 mai 1864, da o lovitura de stat, dizolvand Adunarea.

Cuza supune spre aprobarea poporului, prin „Plebiscit” (cetatenii cu drept de vot se pronunta prin DA sau NU asupra unor probleme), doua documente: „Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris”, care va juca rol de Constitutia a tarii (prin statut se introducea domnia autoritara, fiind crescute atributiile domnului in raport cu cele ale Adunarii; Adunarea sau Parlamentul devine bicameral: Camera Senatului si Camera Deputatilor); „Legea Electorala” (in conditiile in care votul era censitar, pe baza averii detinute de votant, Legea Electorala mareste numarul alegatorilor, impartiti in alegatori directi, pe de o parte, si in alegatori primari, ce votau prin reprezentanti, unul la o suta de oameni).

Domnia autoritara a fost continuata si prin adoptarea, la 14 august 1864, a LEGII RURALE. Conform acesteia, taranii au fost eliberati, avand de platit proprietarilor o anumita suma pentru rascumpararea obligatiilor fata de acestia, si au fost improprietariti cu un lot de pamant. Suprafata lotului depindea in functie de numarul vitelor pe care le detinea taranul. Astfel, taranii au fost impartiti in trei categorii: fruntasii (care aveau 4 animale mari), mijlocasii (2) si palmasii (0). Din suprafata unei mosii, pentru improprietarire, se expropriau doua treimi. taranii nu aveau voie sa instraineze pamantul pe o perioada de 30 de ani. Legea Rurala a avut ca aspect pozitiv faptul ca taranii au fost eliberati, si, ca aspect negativ, faptul ca au primit pamant insuficient si, unii, chiar deloc.

Tot in perioada lui Mihail Kogalniceanu au mai fost adoptate Legea Organizarii Armatei, Legea Instructiunii (prin care invatamantul primar devenea obligatoriu si gratuit), Codul Penal si Codul Civil.

Reformele adoptate si conducerea autoritara au determinat realizarea unei Coalitii cunoscute sub numele de „Monstruoasa Coalitie”, care si-a propus ca obiectiv inlaturarea domnitorului. Aceasta era formata din Conservatori (marii proprietari de pamant), care il acuzau pe Cuza ca a realizat Reforma Agrara, si din Liberali radicali (personalitati care au condus Revolutia de la 1848), care il acuzau pe Cuza ca a realizat prea incet si prea putine reforme.

La 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii, este obligat sa abdice.

Un al doilea moment crucial din existenta Statului National Roman, dupa realizarea Unirii, a fost cucerirea Independentei. Pentru aceasta, Romania a participat alaturi de Rusia la razboiul ruso-turc din 1877-78. La 9 Mai 1877, in Camera Deputatilor, la interpelarea lui Nicolae Fleva, a raspuns Ministrul de Externe Mihail Kogalniceanu, printr-un discurs care proclama Independenta (celebrul „Suntem independenti! Suntem Natiune de sine statatoare!”). A doua zi, la 10 Mai, Independenta a fost proclamata si in Senat. (Iata ca data de 9 Mai, care a fost extrem de mediatizata ca si Zi a Uniunii Europene, are intai de toate la Romani o semnificatie mai profunda, despre care se tinde, din obedienta si lasitate sau din lipsa respectului de sine, „sa se uite” prea repede – ZIUA INDEPENDENtEI. O notiune care, pare-se, in context european, „deranjeaza”.) Apoi s-a trecut la participarea efectiva a Romaniei la razboiul impotriva Imperiului Otoman. Desi Rusia se angajase in conventia cu Romania sa respecte integritatea teritoriala a Romaniei, atat la Pacea de la San Stefano (18 februarie 1878, anulata ulterior), cat si la Congresul de Pace de la Berlin (iunie 1878), Romania este santajata pentru a ii fi recunoscuta Independenta, fiind obligata sa cedeze Rusiei cele trei judete din sudul Basarabiei (care faceau parte din teritoriul Romanesc si, deci, prin aceasta decizie Rusia incalca integritatea teritoriala a Romaniei), urmand ca Rusia sa cedeze Romaniei „la schimb” Dobrogea, pe care o castigase de la Imperiul Otoman. Astfel, pe langa recunoasterea Independentei, Romania primeste Dobrogea, Delta Dunarii si INSULA ªERPILOR. Pe de alta parte, Rusia „cotropeste” –ca sa folosesc un termen la moda pe la Chisinau, dar cu sens invers- cele trei judete din Sudul Basarabiei, parte integranta a teritoriului Romaniei.

Acesta a fost inceputul de drum pentru proiectul pe care astazi il numim „Romania” si de care suntem legati cu totii. Un drum sinuos, inca neterminat, dar fara de care nu ne-am putea imagina astazi NIMIC din ceea ce cunoastem, asa cum cunoastem.