Biletelul invatatoarei n-a ajuns la destinatie. Sergiu, elev din cl. 3, timid din cale-afara n-a avut curaj sa-l transmita cum fusese rugat: l-a purtat in ghiozdanasul sau ca o povara. Doamna invatatoare, M. Poiana nu banui nimic, s-a prezentat cu buletinul de concediu medical la biroul directoarei si i l-a inmanat. Doamna directoare, N. Tichisan, fire deschisa si directa, nu suporta marturisiri despre boli si compasiuni lacrimogene. Avea intelegere fata de oamenii care puteau indura durerile si necazurile lor fara a le afisa si altora. Discutia cu alura administrativa, redusa la un dialog laconic nu le-a incomodat nicidecum. Directoarea a intuit dispozitia optima de munca a colegei sale si n-a retinut-o: copiii o asteptau. Sobrietatea, acuratetea, ba chiar pedantismul ei, nu-i permitea doamnei directoare sa lase ceva pentru „mai apoi”. Celor survenite le dadea cursul rezolvarii in ordinea sosirii lor, mereu surprinsa la gandul: si lucrurile mici creeaza probleme mari. Buletinul invatatoarei urma cea mai scurta cale a birocratiei: semnat, dus pe masa sefului de sindicate. Instantaneele tumultoase din viata scolii se precipitau in lucruri de rutina ca niste pagini de jurnal, iar cele nescrise ramaneau imprevizibile.
in noianul de treburi cotidiene, deseori neprogramate survin si nepoftitele „surprize”. De aceasta data „surpriza” fu prea neincapatoare in imaginatia directoarei. in timpul concediului medical a invatatoarei M. Poiana lectiile ei n-au fost suplinite. Ba mai mult, Dumneaei n-a fost la scoala si nimeni n-a stiut, nimeni n-a simtit lipsa-i, in afara de copii, se intelege. La sunetul clopotelului elevii in linistea cea mai mare intrau in clasa, isi ocupau locurile, citeau, desenau, rezolvau exercitii si probleme aritmetice. Totul faceau in soapta – stilul de munca al invatatoarei lor. Modul de lucru al invatatoarei il cunoaste directoarea si era incantata de el. il considera o mare opera pedagogica a colegei sale. Directoarea se simtea consternata si tare nedumerita de faptul de a nu fi fost observata absenta ei in scoala. Chiar daca sala de clasa nu se afla in blocul principal, ci in cladirea adiacenta, nu justifica cele intamplate. Teribilele nelinisti tacute si cautari zadarnice nu-i readuceau calmul firesc directoarei. Dupa ezitari si dezechilibru sufletesc sentimentul datoriei si celalalt al constiintei i-a dictat verdictul ca un remediu tranchilizant: – Mea culpa.
Fiorul auto-vinovatiei ii strecura in cuget o raza, care-i usura povara: de apelat la mecanica lui Newton, legea surubului ca posibila varianta a disciplinei de munca.
ªi totusi… Adevaratele suplicii ale lui Tantal veneau din alta sfera. Mecanica celesta, legile careia sunt dirijate de Cel de Sus!, iar invatatoarea M. Poiana se invrednicise de harul lui. Cum s-ar putea oare ca sa-l preia si colegii ei de breasla. Se poate oare prelua? Aceste ganduri p framantau pe directoare. Cazul incredibil, dar adevarat cu invatatoarea nu fu decat un motiv de a pune pe tapet gandurile-i tainice.
„Cazul” putea fi usor aruncat in apele LETHEI, doar in scoala nu stia nimeni despre el. directoarea n-a mers pe calea camuflarii si tacerii. Ba mai mult, dansa a favorizat declansarea unei „batalii” pasnice in colectiv. Opiniile ba convergeau, ba (se) dispersau. Drept lanci se opera cu cugetari, maxime, citate ale savantilor si filozofilor de pe toate continentele. „Batalia” a fost de lunga durata: ba se aprindea, ba se potolea. Nu-mi amintesc numele „invingatorilor” si nici pe cele ale „invinsilor”. Subsemnatul acestor notite n-a participat la „lupta”. A stat in ariergarda. Cei 2-3 ani de la capatul carierei nu-i ingaduia. Era imperb. Astazi la celalalt capat, pe ultimii pasi am indrazneala sa fac o privire retrospectiva si cu unele ganduri retroactive imi dau seama cata noblete sufleteasca si cata daruire copiilor intrunea acel stil de munca in soapta cu elevii si ce grandios depozit de sanatate pentru viitorul lor acumulau ei. Tot spre acele taramuri se indreptau gandurile mele cand citisem despre cercetarile indelungate ale savantei moscovite care a demonstrat stiintific ca toti copiii normali au auz muzical si cand mai tarziu o grupa de elevi veneau sa-i infirme concluziile. Ea intoarsa din nou spre cercetare a „descoperit” cauza – invatatoarea de la care i-a preluat pe elevii „nemuzicali” prin vocea ridicata si stridenta le-a stricat auzul.
Dupa an si ani opera mareata a invatatoarei M. Poiana din Raciula, Calarasi in sufletul meu capata tot mai multa si mai multa stralucire si miracol. incercarile mele permanent de a o imita se soldau cu fiasco total. Talentul nu se imprumuta!
L. Bacu