O combinatie curioasa de conditii economice defavorabile si „cumetrii” politice loveste din nou industria romaneasca. Doua din cele mai importante combinate din Romania au inchis sau se pregatesc sa isi inchida portile.

autor: AlterMedia Romania

AMBRO SUCEAVA
Dupa ce anul trecut a fost „pe profit” prima oara, Ambro SA Suceava, membra a Grup Rossmann (Franta) si unul din cei mai importanti producatori romani de hartie, carton si ambalaje din hartie si carton, a inceput anul cum nu se poate mai prost. Majorarile succesive ale preturilor la energie si lemn au determinat pierderi nete de cate 0,6 milioane euro in primele 2 luni ale lui 2005.

In cautarea unor solutii, saptamana trecuta, conducerea societatii a discutat „pe sest” cu reprezentati ai Guvernului. Subiectul: fortatea unor Ordonante care sa favorizeze importul de masa lemnoasa la pret preferential pentru Ambro. Ca „argument” s-a adus in discutie un asemenea act, emis in 2004, al carui beneficiar a fost o firma a onor Dumitru Sechelariu, pe atunci primar la Bacau.

Numai ca in 2004 un alt Guvern era la Palatul Victoria, iar cel actual a spus „pas”. (In comunicarile efectuate cu partenerii de afaceri in zilele ce au urmat, directorul Ambro avea sa traduca aceasta atitudine a executivului roman ca „lipsa de interes fata de productia de celuloza si hartie in Romania”.)

Intrunit de urgenta la Paris joia trecuta, Consiliul de Administratie al societatii si reprezentantii actionarilor (Rossmann si Sikor France) au decis oprirea unitatii producatoare de hartie kraft. Pe loc! Si aceasta in conditiile in care NIMIC pana in acel moment nu lasase sa se intrevada vreo schimbare majora, iar contractele de furnizare, ca si cele de livrare se desfasurau normal.

Vineri dimineata lacatul era pus la poarta fabricii, iar 850 din cei 1.100 de salariati primeau preaviz de disponibilizare. A ramas „in picioare” doar cartoneria, cu o cifra de afaceri de doar 300.000 euro/luna.

Intr-un comunicat difuzat prin RASDAQ in aceeasi zi, Consiliul de Administratie motiva inchiderea unitatii kraft prin „costurile energetice anormal de mari si cheltuielile mari cu masa lemnoasa, scumpa si slaba calitativ, care nu au putut fi recuperate din pretul de vanzare a hartiei”.

Vestea s-a raspandit ca fulgerul, si incepand din aceeasi dupa-amiaza culoarele sediului administrativ al fabricii s-au umplut de furnizori disperati care incercau sa recupereze banii – in special bustenari si transportatori, dar si furnizori de chimicale pentru procesarea kraftului.

Pozitia conducerii in discutiile cu creditorii a fost una de forta: acceptati sa renuntati la o parte din bani si primiti pe loc restul, sau va reesalonam datoriile pe un interval intre 12-24 de luni. „Nu mai avem bani. Daca nu va convine propunerea noastra, ne dati in judecata, intram in faliment si pierdeti tot” repeta mecanic Franck Mosrin, director delegat.

Nivelul debitelor Ambro variaza intre cateva zeci de milioane si cateva miliarde lei pentru fiecare creditor.

Printre injuraturile de sfinti, referirile la rude apropiate ale francezilor si blestemele salariatilor, s-a strecurat fiecare cum a putut. Dupa ore in sir de anticamera, unii creditori – de frica sa nu piarda tot – au renuntat la o parte din sume, si au plecat cu restul, altii au primit bilete la ordin (neavalizate de banca, deci negarantate) intinse pe pana la 2 ani. In fine, altii mai slabi de inger au plecat nervosi si fara nimic.

Intrucat pentru un concern ca Rossmann este absolut imposibil ca un asemenea eveniment sa se petreaca fara sa fi fost regizat in cele mai mici detalii, iata un scenariu posibil: conducerea a stiut de mult situatia, si a fortat oprirea imediata a fabricii, punand creditorii in imposibilitatea de a-si recupera banii. Ambro va intra in faliment, romanasii urmand sa se razboiasca ani intregi prin tribunale cu fosta mandrie a Sucevei, iar Rossmann isi va pune palma in fund si va face o noua fabrica de hartie in Ucraina, unde preturile la lemn si energie sunt inca mici, iar mana de lucru foarte ieftina. Cat despre unitatea de cartonerie, cat va functiona va utiliza hartie din import. Probabil, adusa tot prin grupul Rossmann.

Un alt scenariu: pornita sa forteze mana guvernului, conducerea a intentionat crearea unei crize sociale pe plan local, prin concediere colectiva si neplata furnizorilor de materii prime si utilitati.

Ambro a inregistrat in 2004, pentru prima data de la preluarea de catre Rossmann (1997), profit de 0,7 milioane euro net, fata de pierderi nete de 8,3 milioane eur in 2003. Inainte de criza, capitalizarea bursiera era de 6,3 milioane euro, iar pretul unei actiuni de 31.000 lei.

AZOMURES TARGU MURES
La 3 ani dupa ce a oprit fosta Uzina de materiale fotosensibile „Azo”, unica din Romania si pe vremuri rentabila, si dupa ce a dezmembrat si vandut la fier vechi o parte din instalatii, si fabrica de ingrasaminte Azomures Tg. Mures (la care actionar majoritar sunt companiile Nokta si Arcelik din Turcia) se pregateste sa traga obloanele. Scumpirea „peste masura” – dupa cum au comunicat presei actionarii – a gazelor naturale si ieftinirea ingrasamintelor chimice pe plan mondial vor determina luarea in discutie, in Consiliul de Administratie, pe 16 martie, a posibilitatii inchiderii societatii.

Dupa cum se prezinta lucrurile, eu personal apreciez ca decizia va fi de inchidere. Asadar, un nou lot de someri (societatea are cca. 1500 de angajati) va trebui sa-si sparga capul sa gaseasca o paine pentru copii.

Azomures a inregistrat o diminuare serioasa a profitului brut in 2004 (3 milioane USD) fata de 2003 (17 milioane USD).

NU EXISTA PEDEAPSA INDEAJUNS DE MARE
Industria unei tari este garantul independentei sale economice, asa cum moneda proprie este semn ca politica financiara pastreaza macar o nuanta de independenta. Dupa cativa ani petrecuti in sectorul industrial si cel comercial, verdictul meu este: industria romaneasca e pe butuci. Cele doua cazuri de mai sus sunt doar doua exemple, iar afacerile de REAL succes si de continuitate (nu lohn-ul, care in curand ne va parasi!) sunt mult prea putine.

S-a ajuns aici mai putin datorita necompetitivitatii, si mai mult datorita relei vointe, incompetentei, lichelismului si gustului pentru furt „la scara mare” a celor care s-au perindat prin fololiile de decizie din 1990 incoace. Si, de ce sa nu o spunem, si a patronilor si conducatorilor de unitati producatoare sau prestatoare de servicii care – vazandu-si interesele – n-au pregetat sa forteze parghiile economice intr-un mod cu totul imoral si uneori nelegal, sa arunce in somaj mase mari de oameni in falimente absolut controlate, asa cum sunt convins ca a fost cel de la Ambro – care asa cum am spus, nu va pierde nimic, ci se va muta intr-o alta tara mai „ieftina”.

In cazurile relatate mai sus, factorii negativi au fost mai multi, si ei s-au combinat intr-un mod nefericit. Aprecierea leului si graba politicienilor de a satisface cat mai curand cerintele de integrare, fara a gandi cum se cuvine consecintele, sunt numai doi dintre acestia. Dincolo de filosofeala ieftina insa, inca doua combinate importante romanesti vor fi inchise, sporind dependenta de importuri a unei tari candva bine situate din punct de vedere al productiei industriale.

Chiar de legea s-ar aplica si Justitia nu s-ar poticni in niste buzunare doldora de bani, tot nu ar exista pedeapsa suficienta pentru groparii si samsarii economiei autohtone. Pedeapsa cu moartea, si tot ar fi prea putin fata de efectele cu care abia incepem sa ne confruntam. Nemaiavand cum sa supravietuiasca aici, tinerii din generatia urmatoare vor servi drept semi-sclavi in tari straine, iar cu maretul titlu de „cetatean al Uniunii Europene”, ca si cu promisiunile de prosperitate ale politicienilor, ne vom putea sterge fix undeva – pe romaneste, la cur.