Am asistat ieri la discuţiile de  la Clubul de presă, organizate de Centrul Independent de Jurnalism şi Comitetul pentru Libertatea Presei, în cadrul căruia au participat profesori, directori de şcoli, sindicalişti şi experţi economici. Trebuie să recunosc că am fost dezamăgit de calitatea discursurilor pedagogilor prezenţi la eveniment. Mi s-a creat impresia că aceştia n-au înţeles mare lucru din studiul prezentat de cei doi experţi, deoarece fiecare în parte s-a simţit obligat să reia aceleaşi discursuri triste despre traiul lor la limită. Părea mai degrabă o reuniune la care participanţii căutau un umăr pe care să plângă, decât discuţia unor persoane care pot vedea mai în profunzime intuind adevăratele cauze ale crizei.

O directoară de şcoală povestea cu multă emoţie, vădit înduioşată de propriile cuvinte, cât de tare îşi iubesc profesorii ţara şi copiii pe care îi învaţă. În caz contrar, susţinea ea, am fi plecat de mult cu toţii peste hotare.

Totuşi, i-am pus pe jar atunci când i-am întrebat ce salariu trebuie să primească un profesor ca să dispară corupţia din şcoli. Profesoarele, inclusiv reprezentanta sindicală, negau vehement acuzele de corupţie şi mită, fenomene frecvente şi reflectate de altfel uneori în presa moldavă. De fapt, acestea sunt de la sine înţelese şi în firea lucrurilor, banalizându-se în asemenea hal, încât nimeni nu se mai oboseşte să le pună în discuţie.

Doamnele profesoare s-au arătat nemulţumite şi de imaginea proastă pe care jurnaliştii o fac profesorului şi învăţământului în ansamblu. „Numiţi mită buchetul de flori pe care copiii îl aduc de 1 septembrie la şcoală? Dar e un gest frumos!”. Însă  atât profesoarele, cât şi experţii au uitat să amintească de tot felul de fundaţii, comitete şi comiţii părinteşti, care îi scurg pe părinţi de bani, preluând sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească statul, căci şcolile totuşi sunt publice. Cadrele didactice şi reprezentanta sindicală mi-au replicat că părinţii aderă de bună voie la comitetele respective. La rândul meu le-am spus că principiul ar trebui numit mai corect benevol-obligatoriu, deoarece cine refuză să facă parte din sistem îşi pune în pericol copilul, care este ulterior automat marginalizat. Iar buchetul înduioşător de flori îi costă pe unii părinţi cu venituri identice cu ale profesorilor 10 la sută din salariu.

La ieşire, o profesoară mi-a aruncat din urmă: „Ştiţi că am fost ameninţaţi că, dacă facem gât, rămânem şi fără  cei câteva sute de lei pe care-i primim ca salariu?”. Cineva mi s-a mai plâns de lipsa, în sistemul de învăţământ, a  unor lideri adevăraţi care să direcţioneze revolta cadrelor didactice…

În general, mentalitatea profesorilor mi-a părut un pic depăşită, caracteristică perioadei sovietice, care i-a şi format. Însă situaţia creată nu mă surprinde, fiind valabilă pentru societatea moldavă în ansamblu.

Să luăm de exemplu medicina. Zilele trecute am fost la frizerie – un loc foarte periculos pentru sănătate, unde îţi pot inocula tot felul de viruşi, pentru că nu se folosesc instrumente de unică folosinţă, iar cele deja utilizate nu se sterilizează. După un timp oarecare, pe gât mi-a apărut o pată.  Am apelat la medicul de familie, care mi-a spus că nu e nimic grav, că e doar o mică iritaţie de la tunsoare. Dar totuşi, ca să nu mă neliniştesc, m-a trimis la medicul dermatolog pentru consultaţie. Am ocupat rând la coadă. După jumătate de oră, am coborât la registratură şi am întrebat ce s-a întâmplat cu medicul, că nu e la serviciu. Femeia de la ghişeu m-a îndemnat să mai aştept.

După un timp oarecare, acesta într-adevăr a apărut. Când mi-a venit rândul, mă întrebă dacă eu m-am plâns la registratură. I-am răspuns că nu. „Cum nu, acolo mi-au spus că un bărbat s-a plâns, că era revoltat de lipsa medicului?”. „Nu am fost eu. Probabil a fost alt bărbat”. S-a lăsat convins în cele din urmă. Mă mai întrebă dacă sunt angajat şi în ce calitate. Nu am înţeles ce legătură este între maladia mea şi locul de muncă, dar aşa se practică în RM, în toate instituţiile unde cetăţeanul este dependent de funcţionari.

După ce îmi examină pata, a început să-mi prescrie tratamentul. Mi-a spus că jumătate din medicamente poate să mi le ofere el, la un preţ mai mic decât în farmacii. Am acceptat să cumpăr unul de la el. Mi-a mai propus şi un şampon: „De fiecare dată mă spăl cu el când merg la frizerie”.

După ce am ieşit în stradă, am realizat că medicamentul pe care am dat un pumn de bani expiră în două luni. Iar celelalte preparate aşa şi nu am reuşit să le găsesc pentru că farmacistele refuzau să le prepare, expediindu-mă la alte farmacii.

Presupun că voi reuşi să mă vindec în cele din urmă, dar mai mult ca sigur că am mai căpătat o fobie – faţă de frizerii. Pe viitor, voi învăţa să mă tund singur, aspecul estetic interesându-mă mai puţin acum decât sănătatea…

Enervant