Niciodată nu mi-au plăcut spitalele. Albul şi imaculeţea de acolo mai degrabă mă înfioară decît îmi pogoară lumină, pace şi linişte în suflet. Nu e o fobie, însă totuşi evit pe cît posibil întîlnirea cu ele. Nimeni n-ajunge acolo de bună voie, mergînd prin coridoare întîlneşti doar feţe posomorîte umbrite de griji şi dorinţa de evadare din acest edificiu. Plus la asta spitalele în sondajele efectuate printre populaţia Republicii Moldova mai sunt în topul instituţiilor de stat în ceea ce priveşte corupţia şi birocraţia. E un fapt incontestabil. Am simţit-o fiecare pe pielea proprie şi din experienţele personale. Dacă mi-aţi riposta că nu e aşa, n-aş face decît să mă bucur sincer pentru dumnevoastră şi să vă invidiez .

Spitalele mai sunt pentru mine şi locul perfect unde poţi observa de după cortină “subtilităţile” unei societăţi . Aflîndu-mă vreo 2 ore în rînd pentru a face testul HIV(pentru studii) în spitalul raional, am avut timp berechet să fac observaţii asupra oamenilor aflaţi în aceeaşi situaţie, doar că ajunşi acolo cu alte necesităţi. Oameni simpli veniţi din satele raionului, fiecare cu păsul, nevoia şi problema lui. Aflîndu-se în postura de a aştepta ore în şir pentru o banală consultaţie, de obicei la uşa cabinetor se iscă discuţii aprinse despe timp, agricultură şi chiar politică. Asistînd la asemenea dezbateri realizezi că realitatea societăţii în care trăim nu e tocmai cea prezentată la tribunile parlamentare sau în talk show-urile de la Moldova 1. Oamenii, cetăţenii acestei ţări s-au săturat să asculte minciunile fără sfîrşit, promisiunile deşarte afişate în campaniile electorale care nu-şi găsesc realizare îndată ce trec alegerile.

Aşezată pe un scăunel de lîngă fereastră în sala de aşteptare în 2 ore mi-a fost dat să aud zeci de drame, drame care sunt tipice şi comune majoritatea familiilor din Moldova, drame care pur şi simplu te înfioară şi te obligă să crezi că trăim o stare latentă dar continuă de degradare. O femeie trecută abia de 50 de ani care de 2 ani tot încearcă să obţină un grad de invaliditate pentru feciorul său bolnav de epilepsie. Un bătrîn ce n-a primit nici o despăgubire pentru grădina şi casă din timpul inundaţiilor de vara aceasta. O altă femeie care le spunea la toţi că-şi va pune capăt zilelor dacă poliţia nu-i va pedepsi bărbatul alcoolic ce-o bate zilnic. Un bărbat ce se plîngea pe vameşi că i-au cerut “pentru nimic” 50 lei. Şi tot aşa. Fiind prezentă, dar pasivă în discuţiile lor mă întrebam sunt la curent oare demnitarii şi parlamentarii noştri cu tot ce se petrece în societatea noastră, cu toate nedreptăţile şi umilinţele la care sunt supuşi bieţii cetăţeni. Lumea nu mai are încredere în statul care i-a promis un trai bun, dar care nu face nimic pentru a înbunătăţi soarta vitregă a oamenilor de rînd. Lumea este disperată. Nimeni nu mai este în stare să-şi apere drepturile,să-şi revendice ceea ce le cuvine. Lumea noastră a cedat uşor. A dat mîinile-n jos în semn de supuşenie şi priveşte resemnată la toate înjosirile la care sunt supuşi zilnic… Lumea aşteaptă o schimbare, dar cine s-o înfăptuiască dacă noi înşine prefererăm să rămînem pe margine în aşteptarea unei “mane cereşti” ?…