¤ ¤ ¤
intr-o saptamina au avut loc la facultatea de arta unde invat cel putin doua evenimente despre care care n-am crezut ca sunt posibile in aceasta provincie si, deci, m-au uimit. Primul in mod neplacut: o intilnire insolita cu un personaj bizar – actor sau/si regizor, manager Basirov, care inteleg ca e foarte cunoscut in lume si chiar printre colegi, vine des pe la Chisinau, dar eu auzeam prima data de el. in doua ore si ceva n-a fumat decit trei tigari, plus inca doua profa-moderatoare, ridea isteric sau intr-un fel prefacut idiot, si intreba mereu despre orice – stotakoe? Facea glume ofensatoare la adresa moldovenilor si nu spunea cam nimic nou, interesant, fapt care parea sa dezamageasca ori macar deruteze pe cel putin unii dintre studenti. Unul mi-a zis ca au cam fost obligati de profi sa vina la discutia trasa de par…
Poate ca si la al doilea eveniment studentii au fost adusi cu arcanul, mai ales ca era sala mare si trebuia umpluta, intr-o dupa-amiaza ciudata, cu eclipsa de soare ratata din cauza norilor. Erau in sala si o gramada de profesori, de la rector pina la sefi de catedra, deoarece erau invitati la o intilnire extraordinara cu actorii de la teatrul Eugene Ionesco. A inceput sezatoarea o decanita cam dezlinata si usor agramata care ne felicita insistent „cu ziua mondiala a teatrului”. Apoi a vorbit o sefa de catedra, cea care fuma la prima „discutie”. Acum n-a ars manierat tigara pentru ca eram in sala „Fenosa” de fistivitati, proaspat renovata, dar deja cu crapaturi lungi. A inceput cu explicatia ca nu e nevoie de prezentarea teatrului si nici de istoricul lui, deoarece e subiect de studiu la facultate si tema de licente, dar in cuvintarea ei tot asta a facut – istoria de la inceput a teatrului. Petru Vutcarau, directorul artistic si initiatorul teatrului cu festival-bienala dar fara sediu a continuat in acelasi stil.
Mi-a fost intersant sa aflu cite ceva din peregrinarile lor de pina a-i descoperi eu prin 92-93, inteleg ca nici unii dintre membrii noi ai trupei nu stiu asta, dar pina la urma istorisirea s-a terminat in perioada de glorie – Cairo si premiul mare, despre care au aflat abia reveniti in tara, dupa o calatorie lunga cu autobuzul. N-am mai aflat mare lucru despre ce-au facut de cind au ramas iar pe strada. Nu prea avea cine pune intrebari, de aceea am indraznit sa intreb de ce fac actorii regie sau invita regizori de afara, ca sa aflu ca nu avem suficienti artisti de acest gen dintre care sa se aleaga macar citiva buni, de nivelul lor, cu care sa poata asigura diversitatea de spectacole. Dar am mai aflat si un caz interesant cind presedintele Lucinschi le-a dat sa monteze o piesa a unui presedinte maghiar, inainte de vizita lui oficiala in Moldova, si sarcina regiei a fost pusa pe seama unui actor ca sa debuteze in regie. Acela cica si-a jucat bine rolul si au depasit nivelul mediocru al textului, dar eu am insistat sa aflu daca a fost un compromis, si de ce a ales Vutcarau sa scoata castanele din foc cu mina altuia. Am primit un raspuns sincer, inocent si dezarmant: nu puteam sa fac eu asta pentru ca eram in deplasare, nu puteam sa refuzam pentru ca era prima oferta oficiala si speram sa obtinem mai degraba sediu, si n-am vrut sa facem prostia de a rata sa jucam in fata a doi presedinti de tara.
Chit ca unii dintre profii prezenti dadeau semne de nerabdare si chiar nemultumire, am mai revenit spre final cu intrebari legate de faptul ca pentru toata trupa, prezenta in sala, a vorbit doar un actor-regizor, fie el si director. Ei, actorii, s-au frasuit, s-au uitat derutati unii la altii, au mormait cite ceva, au mai raspuns monosilabic la unele intrebari, ca abia la urma sa li se dezlege gura, iar unul dintre cei doi consateni ai mei de pe scena, tot el si profesor de actorie, sa incerce sa ma convinga ca nu stau ei chiar in umbra nucului pitic, ca nu se lasa tistuiti, si ca nu de asta pleaca multi din teatru. Dar Vutcarau l-a contrazis, declarind ca in teatru e nevoie de dictatura. Mai multi promovau disciplina, principiu chiar aplaudat de viitorii oameni de teatru din sala. Numai ca la urma de tot directorul de teatru oaspete si-a dat cu stingul in dreptul anuntind ca disciplina si dictatura asta e necesara ca sa asigure instruirea perpetua a actorilor, ca sa nu fie mai prosti decit publicul, decit alti artisti. De parca omului, fie el si artist, poti sa-i dai cultura generala sau cunostinte profesionale cu lingura, cu biciul, cu forta, disciplinat. Asta trebuie sa faca parte din felul lui de a se manifesta si simti artist, pentru asta probabil ar trebui sa aiba cit mai multa libertate. Dar probabil din acest motiv nu avem inca o clasa de regie dramatica si poate nici n-o sa avem degraba, deoarece kolhozurile si alte antreprize colective ne-au facut buni de executat, de figurat, de completat decoruri. Se pare ca nici acum nu prea se cultiva artistii liberi, care se instruiesc si se exprima de unii singuri sau in pofida tuturor, care citesc ori merg la teatru nu conform indicatiilor, orarelor, ci ori de cite ori vor si au posibilitatea.
Mediul din scoala e atit de ostil, tensionat, incit nici eu, cu tot curajul si liberalismul meu libertin, n-am mai indraznit sa observ cu voce tare ca in edificiul si sala unde acum exact 88 de ani si 2 zile s-a votat unirea „pe vecie” a Basarabiei cu Romania, acum nimeni n-a pomenit despre asta nici macar tangential sau in gluma. Dupa asta, spre miezul noptii, rusinat, am renuntat la doua ore de lecturi din Zahava, Romm sau Zeffirelli si am scris aceste rinduri ca sa ma eliberez de vina. indrazniti de comentati.
O.Brega