De cînd sunt la universitate încerc tot timpul să supun comparării viaţa de la liceu, regimul, legile de acolo cu cele de la facultate. Nu atît ca două etape de învăţămînt diferite, cea liceală şi universitară, cît două forme noi, două medii diferite întrucît liceul l-am făcut în Moldova, iar facultatea în România. Diferenţe destul de sesizabile…

Chiar dacă începînd cu acest octombrie am intrat într-un cîmp al libertăţii totale, totuşi de multe ori aveam nostalgia anilor de liceu(memorabili şi foarte frumoşi de altfel). Venind acasă, sor’mea avusese grijă să-mi readucă aminte de “frumoşii ani de liceu”, rugîndu-mă s-o ajut la temele pentru a doua zi. Eu, fire voluntară şi altruistă, ca de obicei, mă oferisem cu toată plăcerea, venise în sfîrşit momentul cînd puteam să-mi manifest “dragostea şi grija ce i-o port surioarei mai mici” şi să recuperez lipsa de 3 luni cît nu i-am fost alături…bunăvoinţa şi optimismul meu însă se dovedise a fi prea exagerat…:(

Mîndria de “protectoare” a surorii mai mici se risipise îndată ce luasem în mîini manualul de matematică de clasa a 5-a, dar mai ales cînd începusem să citesc plină de importanţă şi cu convingerea că-i voi fi de folos problema. Eu, cea care am făcut liceul într-o clasă cu profil realist, ce-am avut săptămînal cîte 5 ore de matematică ( ceea ce înseamnă 150 ore anual şi aproape 1800 de ore în toţi aceşti 12 ani de şcoală), ce-am susţinut examenul de bacalaureat la această disciplină cu mai puţin de jumătate de an în urmă…cu toată ruşinea mea, recunosc citisem de două ori conţinutul acestei probleme fără a avea cîtuşi de puţină percepţie despre rezolvarea propriu-zisă…eu, cea care prin exemplul meu ar trebui să fiu un model pentru sora mai mică…După un moment de descumpătare, îmi adunasem puteri, schiţînd o grimasă cît se poate de impozantă şi citind încă o dată conţinutul pe care ţin să-l reproduc şi aici “un număr împărţit pe rînd la 8, 16, 15 dă rest 7. Determinaţi numărul, dacă el este mai mare decît 200 şi mai mic decît 300″. De data asta, după o evidentă sforţare(am mîzgălit o foaie cu ecuaţii), dibuisem o posibilă rezolvare şi un posibil răspuns…ca mai apoi, să vină sora mea a doua zi de la şcoală şi să-mi zică că “răspunsul e corect, însă rezolvarea nu e bună pentru că nu e aşa cum spune curriculum de matematică pentru clasa 5-a!”. Mda…am dat-o în bară, sărmana fată, cu ce ochi va privi de-acum înainte la sora ei mai mare pe care o avea drept model? …;)

Mai mult din curiozitate am început să răsfoiesc pe rînd celelalte manuale de clasa 5-a( din care învăţasem şi eu la rîndul meu) ca să ajung la concluzia că conspectele, cursurile şi cărţile mele de antropologie, psihanaliză, mass-media şi relaţii publice sunt “foaie verde” faţă de ceea ce se învaţă în clasa 5-a!

Ce folos că Ministerul propune un program atît de complex dacă nici măcar 10 % din elevi nu sunt în stare să asimileze în totalitate întreaga materie? Exerciţiile, problemele sunt formulate într-un limbaj bombastic şi prea ştiinţific pentru un copil de clasa 5-a care după 4 ani de program lejer din clasele primare se pomensc în faţa acestor dificultăţi. În comparaţie cu sistemele de învăţămînt din alte ţări, noi dorim să obţinem totul deodată, împovărînd sărmanii copii de 11-12 ani cu sarcini puţin accesibile lor ce în şcolile europene se studiază abia în clasa a 8-a.

N-aş vrea să par răutăcioasă, însă tendinţa de a obţine reuşite cît mari în termeni cît mai mici, duce exact la inversul rezultatului scontat. Nu e părerea mea personală. Au recunoscut-o mulţi învăţători cu experienţă remarcabilă în spate. Cu cît programele şcolare sunt mai încărcate, cu atît reuşitele elevilor sunt mai slabe. Ar trebui să ne dee de gîndit această situaţie. Pînă şi părinţii se văd incapabili să-şi ajute odraslele la pregătitul temelor. Ce să mai zicem de bieţii copii ce au cîte 10 discipline şi la toate trebuie să meargă bine pregătiţi?…