Urmaresc demult eforturile dlui Neculae Popa, un roman refugiat in America, de a aduce in atentia opiniei publice si, mai ales, a autoritatilor, necesitatea restabilirii cimitirelor militare romanesti, in mod special a celui de linga Cantemir, cunoscut ca cimitirul de la tiganca. Se spune ca ar fi foarte multe astfel de locuri uitate si profanate acum cu buna stiinta sau din necunoastere, dar acolo era unul dintre cele mai mari si mai putin ingrijite. Osemintele celor peste o mie de ostasi romani care au cazut in luptele pentru eliberarea Basarabiei in 1941 si mai tirziu apareau ades la suprafata fiind dezgolite de ape, animale, activitatile umane (pe locul cela a functionat un timp chiar o ferma de porci).

ªtiu ca dl Popa a organizat pe banii lui si cu mari eforturi vizite de documentare pentru ziaristi de la Chisinau si din Romania, a ridicat si o troita acolo, a ajutat cum a putut pe doi calugari veniti de dincolo de Prut care au infiintat linga cimitirul parasit un schit pentru a ingriji de acel loc.

in sfirsit au reactionat si autoritatile centrale… de la Bucuresti si s-au implicat intr-o activitate pe care era obligata sa o faca puterea locala din satele Stoianovca, Iepureni sau chiar de la Cantemir (tiganca e mai departe de-acolo, numele i-a fost imprumutat pentru ca, se pare, in acel razboi luptele cele mai singeroase s-au dat pentru reperul tiganca). Guvernul de la Chisinau, dar si cele anterioare de la Bucuresti trebuiau sa se intereseze de cimitir (si de altele care au fost amenajate inca in anii razboiului, ingrijite exemeplar citva timp pina au venit barbarii sovietici) din datoria fata de fiintele umane disparute in razboi si urmasii, rudele lor.

Pentru ca multi dintre hydeparkisti au manifestat interes pentru acest subiect si s-au anuntat dispusi sa asiste la (re)deschiderea oficiala a cimitirului, am organizat si noi o delegatie care, cu sprijinul financiar al unui roman generos din Maramures, s-a deplasat la tiganca in dimineata zilei de 1 iunie.

in microbuz au intrat nu doar membri ai organizatiei (actuali sau fosti), ci si simpatizanti, un reprezentant al organizatiei Promo Lex, partener al Hyde Park-ului.

Am ajuns la timp, autocarele inca veneau, delegatiile oficiale inca erau pe drum sau la vama. La microfonul central se dadeau indicatii organizatorice, la poarta functionari de la ambasada romana intimpinau oaspetii. De departe sareau in ochi corturile mari militare de campanie, iar de aproape atrageau atentia masinile albe cu numere ale Armatei Nationale a R. Moldova. Mai tirziu aveam sa constat ca stabi de la ministerul nostru de razboi nu vor aparea oficial in prim-plan si nici pe fundal. in schimb, am vazut multa presa autohtona, chiar o camera de filmat cu pelicula si pe directorului institutiei cinematografice de stat, semn ca la virf s-a inteles importante istorica a momentului si s-au gindit sa lase in arhive macar un document pretios pe suport rezistent.

A venit Ministrul Apararii din Romania, apoi vice-speakerul Parlamentului de la Chisinau cu o numeroasa suita din partidul lui pina mai ieri portocaliu, apoi a venit un cortegiu oficial cu masini scinteietoare din care a iesit Regele Mihai urmat de alaiul sau sobru.

Toata lumea pe el il astepta, toate privirile si camere s-au indreptat intr-acolo, imediat au inceput aplauzele, strigate razlete si timide: “Traiasca regele!”.

in scurt timp a demarat ceremonia oficiala si crainicul, care vorbea pina atunci necontenit si categoric, a cedat microfonul altora. Dar discursuri au fost putine si laconice: din partea romana a vorbit ministrul civil al armatei iar de la comunistii moldoveni doar un vice-ministru crispat al… culturii. A mai fost un discurs lung, duios, al unui soldat care a supravietuit razboiului, participant la acele lupte care l-a vazut ultima data pe rege, conducatorul suprem al armatei exact atunci cind acela a fost ultima data in Basarabia, cu peste 60 de ani in urma. Slujba religioasa si depunerea de coroane a scurtat si mai mult partea oficiala a evenimentului. Dupa asta regele a raspuns scurt la intrebarile jurnalistilor la usa unui cort si oamenii au fost invitati la o masa mare de comemorare, unde s-au servit oua rosii si vin bun.

Toata lumea parea nedumerita ca n-au vorbit multi dintre oficialii inalti veniti si vazuti la tribuna centrala, linga orchestra, mai ales a derutat tacerea regelui, dar pe fata lor se citea si multumirea ca n-a durat prea mult spectacolul si ca au putut sa-l vada pe fostul suveran de aproape, deoarece s-a plimbat generos printre oameni.

Am observat ca unul dintre cei trei calugari, care populeaza acum mica manastire de linga cimitirul cu gropi comune, a stat smerit la o margine, pe o culme, si a privit de sus totul de la inceput pina la urma. ªi m-au mai impresionat ochii fascinati si sinceri ai oamenilor simpli, cu fata arsa de soare, care au venit in straie de sarbatoare sa asiste si sa participe – batrini si copii – la un eveniment care li s-a parut, probabil, important.

La intoarcere am descoperit un drum revoltator de prost de la Cantemir la Cimislia, de parca n-a fost ingrijit de la razboi incoace, semn ca mai marilor zilei prea putin le pasa de cei vii pe care ii conduc, ce sa ne mai astepte dupa moarte? Sa le multumim ca nu fac razboaie?…

Oleg Brega