Din vremi bătrâne, dincolo de Prut, amară este lacrima basarabenilor. Mică palmă de pământ ruptă şi înstrăinată de zeci de ori de pământul românesc. Popor subjugat de venetici şi oameni fără scrupule…Nu vreau acum să evoc adevăruri istorice nespus de dureroase, vreau doar să fiu din nou în Basarabia mea dragă. M-am născut pe malul Prutului, vreau să trec râul fără pichete de grăniceri, paşaport şi frontiere absurde…

Uneori mă simt ca un ciumat care nu-şi va găsi liniştea nicăieri, niciodată…Mi-e dor de câmpiile întinse şi verzi, de livezile în floare şi de viile pline de struguri pârguiţi ale Basarabiei, de locurile copilăriei, de casa părintească şi de nucul bătrân de la poarte, de măicuţa tristă aşteptând să ne întoarcem…Mi-e dor de toate acestea şi plec, dar sufletul mi-e plin de amărăciune şi durere. De mii de ori m-am întrebat de ce noi? Biată naţiune ce am fost cotropiţi de alte popoare, de turci şi tătari, dar jugul rusesc a fost cel mai greu! Şi-au dorit cu ardoare acest pământ roditor şi l-au luat prin forţă şi minciună ori de câte ori au vrut.

Astăzi, descătuşaţi de chingile prejudecăţilor şi când nimeni nu ar trebui să ne mai pună lacăt gurii, ar trebui să ne recitim istoria şi să fim mândri că în venele noastre curge sânge de dac! Să nu permitem nimănui să ne şteargă ca naţiune, să nu tolerăm politicienii comunişti care ne modifică după bunul plac istoria şi limba.

În 1812, în 1945, Basarabia a încăput pe mâinile cotropitorilor, iar balanţa justiţiei istorice nu s-a înclinat spre noi, spre adevăr şi dreptate. Dar astăzi, cine ne mai împiedică să ne recunoaştem originile? De ce oare nu avem curajul să ne împotrivim celor ce ne conduc ca pe o biată turmă? De ce nu ne revoltăm împotriva celor ce ne-au vândut patria, ne-au deportat bunicii în Siberia, ne-au interzis să vorbim limba strămoşilor şi ne-au falsificat istoria…Suntem un popor condus de laşi, mişei şi tâlhari. Şi găsesc atâta dreptate în versurile lui Eminescu!

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!

Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,

Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii

Am uitat oare, noi basarabenii că acest pământ prin luptă a fost sfinţit cu sânge de către strămoşii noştri? Că au fost traşi pe roată pentru că nu şi-au vândut fraţii, li s-a jupuit pielea pentru că nu au vrut să-şi schimbe credinţa, au fost călcaţi de tancurile sovietice, s-au târât prin noroi şi zăpadă, au apărat acest pământ românesc sub ploaie de gloanţe vrăjmaşe, au suferit foame şi sete, ger şi arşiţă. Oameni ce au dormit la pământ, învelindu-se cu mantia cerului, mistuiţi de dorul celor dragi lăsaţi acasă, luptând cu singurătatea durerii şi delirând în spasmele morţii, cu gândul la familiile lor, dar care mereu au strigat cu hotarâre : „Pe aici nu se trece!” Eroi ai neamului ce au luptat pentru libertate şi adevăr, au luptat pentru unirea celor două maluri ale Prutului, parcă revoltate să mai fie hotar între fraţi, între oameni cu acelaşi trecut istoric şi cultural, oameni ce cântă şi plâng în aceeaşi limbă…

Astăzi ce facem? Ignorăm oare supremul sacrificiu al celor ce au murit pentru idealul naţional? Nu conştientizăm durerea şi lacrimile celor ce i-au aşteptat cu drag acasă? Ei au fost şi trebuie să rămână bornele care au jalonat drumul dăinuirii noastre ca neam, de-a lungul veacurilor, sunt rădăcinile identităţii neamului nostru în istorie.

Trebuie să recunoaştem cu ruşine că am devenit o naţiune foarte comodă. Ne-am lăsat spre adormire sufletul şi conştiinţa. Am început să ne trăim zilele în zadar, aşteptăm mană cerească, suntem slugile bolşevicilor, nu ne înfruntăm soarta, cerşim milă şi îndurare de la neînduraţi, şi cel mai rău, am vândut stropul de libertate câştigat cu mult sânge nevinovat şi am cedat veneticilor dreptul nostru cel mai sfânt! Ne minţim singuri cu neruşinare şi dăm vina pe alţii că ne-au luat libertatea! Dar nu vrem să recunoaştem că ea trebuia păzită ca pe lucrul cel mai de preţ. Am devenit o gloată naivă, dar căreia cred că i-a rămas în suflet măcar speranţa că într-o bună zi Prutul nu va mai fi frontieră…S-au înrădăcinat pe acest pământ ruşii încât cu greu vor pieri, ne-au stâlcit limba atât de tare, încât doar printr-un ritual al reînvierii va putea redeveni ceea ce a fost, ne-au călcat identitatea în picioare cu atâta cruzime încât doar cu varsare de sânge vom goni veneticii pentru totdeauna de pe acest pământ…Trebuie doar să ştergem mucegaiul depus pe inima noastră şi să începem, mai întâi cu glas stins, să cântăm în limba străbună, în dulcele grai românesc…