„Timpul s-a născut odată cu cerul, pentru ca, născute fiind împreună să piară…”

Am încercat să-mi imaginez timpul ca pe o roată imensă care se învârte necontenit. Apoi m-am întrebat cine o roteşte… Trăim într-o societate a vitezei. Mâncăm, vorbim, citim, iubim repede…Desigur că viteza în sine nu este un lucru rău. Ritmul accelerat ne eliberează de starea de lene şi ne umple de energie. Şi totuşi…pierdem atât de multe! Nu, nu pierdem timp. Toată lumea utilizează expresia „a pierde timpul” fără să conştientizeze ceea ce spune. Nu avem cum să pierdem ceva ce nu ne aparţine. Dacă am admite că timpul este o roată ce se învârte, unde se plasează omul faţă de ea? Este pe roată, mişcându-se în aceeaşi direcţie sau este în afară, urmărind cum se scurge nisipul în clepsidră? Nu aş vrea să filozofez acum, căci nu ar avea rost, dar dacă am admite că putem controla timpul, ce facem cu el? Alergăm! Gonim disperaţi tot înainte de parcă am pierde ultimul tren dintr-o gară…

Mă uitam într-o zi pe geamul de la bucătărie în timp ce-mi luam micul dejun. Străzile pline de feţe încruntate că întârzie la serviciu, că vor rata autobuzul din staţie sau că la intersecţie prind un blocaj şi un trafic infernal. Unde ne grăbim, spre ce? Am uitat oare savoarea unei zile relaxante petrecute în mijlocul familiei, o plimbare cu bicicleta, culesul florilor din câmp, alergatul prin nămeţii de zăpadă de la munte… Funcţionăm zi de zi la turaţia maximă, şi asta ne costă. Observăm cu prea mult calm că bolile provocate de stresul cotidian au luat o amploare considerabilă şi mai ales îngrijorătoare. Angajaţii nu mai muncesc eficient, ci repede…Părinţii le citesc seara poveşti copiilor pe nerăsuflate ba chiar sărind câte o pagină. De ce? Unde ne grăbim? Să nu uităm că timpul e stăpân. El este apă vie şi tot el este venin. E neiertător. Striveşte vise şi înconvoaie destine. Şi dacă am putea l-am putea controla, l-am gestiona oare aşa cum trebuie, în folosul nostru ? Greu de crezut…

Haideţi să ne gândim la o valoare personală a timpului, în funcţie de vârste, medii, meserii şi la tentativele noastre, a tuturor, de a opri timpul în loc, de a retrăi, de a gestiona. Timpul a devenit o valoare supraevaluată de media, prin publicitate, produse cosmetice care promit tinereţea şi multe altele. Noi oamenii înţelegem timpul ca pe o valoare exterioară, pe când el se află în noi, în interior, timpul nu îmbătrâneşte niciodată, doar noi. Şi atunci când îl numărăm în fiecare sfârşit de an…2007, 2008, 2009…timpul rămâne acelaşi, tânăr şi zâmbitor pentru orice nou născut, ireversibil pentru fiecare dintre noi care devenim conştienţi că mica fantă de nisip se goleşte pe zi ce trece. Timpul nu poate fi găsit în buletin, nici la birou, nici în ceasul amăgitor de pe noptieră. El se află în noi, în prieteni, familie, în dragostea pentru firavul fluture, aşezat pe marginea unei petale, în picătura de rouă ce se prelinge pe o floare…

Eu aş încerca să compar timpul cu toamna…Clipele sunt ca frunzele ce cad alene la pământ. Oare câţi dintre noi nu am simţit melancolia tristului anotimp, asociindu-ne existenţa cu moartea frunzelor? Dar ele renasc an de an, mult mai fragede, mai verzi şi mai pline de viaţă! Aşa şi noi, ar trebui să căutăm bucuriile existenţei în ceea ce ne înconjoară, să lăsăm „problemele” cotidiene undeva departe şi să nu ne grăbim înainte.

Trăim într-o lume ce aleargă nebuneşte, lucrăm până la epuizare ca să ne câştigăm existenţa, dar cu toată viteza mereu nu reuşim să facem ceva, mereu uităm câte un mic detaliu. Lentoarea ne face mai veseli, mai plini de energie pozitivă, ne dăruieşte zâmbetul, familia şi prietenii. După ce gustăm din când în când din micile plăceri ale vieţii, ne dăm seama cât de mult pierdem dacă suntem în permanenţă nervoşi şi agitaţi. Atunci conştientizăm că funcţionăm ca un ceas care s-a defectat şi ale cărui ace gonesc în neştire….Suntem pe deplin conştienţi că viaţa într-un tempo accelerat ne mutilează existenţa. E bine să ne grăbim, dar haideţi să ne grăbim încet!