Dimineata, la 9,15 eram primul la locul anuntat pentru pichetare. Am gasit acolo trei politisti care ne asteptau. Am infipt in bordura pancarta cu „Vrem lupoaica inapoi” scrisa de Fix in ajun si am scos megafonul la vedere. Am desfacut celelalte lozinci si am ales una cu „Jos cenzura”, pe care am ridicat-o sus. Ma simteam ca pestele in apa, chiar asa – singur.
Pina sa vina primii colegi s-a apropiat un politist tuns scurt, in civil, dar pe care il cunosc de la alte proteste. A vrut autorizatia, sa-si faca o copie. Am zis sa mearga la primarie, ca aceia erau obligati sa-i informeze. A insistat fara sa pronunte formula magica – dar necunoscuta militienilor – „te rog”. Am refuzat categoric, i-am permis doar sa o vada.
Colegii au inceput sa vina pe rind, unii aveau fluiere, altora le-am dat eu citeva, am inceput sa turuim strident. Cind eram deja cinci am pornit megafonul cu o cuvintare zgomotoasa – acumulatorul era proaspat incarcat.
S-a apropiat enervat un gradat si ne-a zis sa coborim de pe terasa unde deja eram instalati de jumatate de ora, pentru ca asa au primit ei ordin – acolo e ZONa DE PROTECtIE. Am invocat legea despre intruniri care vorbeste despre edificii, nu zone de comoditate pentru sus-pusi, el a insistat sa vada autorizatia. Nu conteaza ca un subaltern al lui a vazut-o, ca ei trebuie s-o aiba la comisariat trimisa de primarie, i-am aratat-o numai sa se linisteasca.
Dupa ce a citit-o atent de citeva ori s-a dus intr-o parte si se sfatuia cu altii, vorbea cu cineva la telefon. in scurt timp s-a apropiat o masina cu vreun sef al lor care nu se vedea de dupa geamurile fumurii. Am scos camera ca sa filmez miscarea de trupe crezind ca se repeta situatia din 25 februarie a.c., dar n-au mai venit intariri, nu ne-au fortat ca atunci, n-au mai insistat, toata ziua au pastrat distanta si au ramas doar doi-trei, intr-o parte.
Noi ne-am facut datoria: am scandat, am fluierat, am desfasurat pe rind toate lozincile: „Arthur Kozma – cavalerul inculturii молдов’нешть”, „Sunteti un minister al kult-urii anitormanesti”, „Liviu Rebreanu – ministru onorific al culturii basarabene” s. a.
Au venit primii reporteri de la TV7 , apoi o fata de la Basa press, a mai trecut o studenta stagiara la Radio Moldova, care a luat un interviu frugal, pe care nu era sigura ca o sa-l poata difuza. S-au mai interesat doi reporteri de la Info Prim si Moldpress, dar probabil nu le-au permis sefii sa vina dupa detalii si declaratii. in schimb, zic colegii, a fost cineva de la Moldova Suverana. Eu am incercat sa-l gasesc la mobil pe Sandu Cantir de la BBC, dar nu raspundea si am sunat la Europa Libera, unde mi-au zis ca o sa vina cineva, dar n-a mai fost. Tot asa s-a intimplat si cu concernul Pro (FM si TV), unde a fost o delegatie a protestatarilor cu ziarul Curaj nou (avind o declaratie a noastra pe ultima pagina) si l-au propus lui Constantin Cheianu pentru revista presei pe care o are la radio… Spre seara a aparut doar un nene de la Glasul Natiunii care ne-a rugat sa-i trimitem poze pe email daca va fi necesar.
Am fost incintat de stoicismul si numarul impresionant de tineri si foarte tineri, care ni s-au alaturat la protest, chemati de Anatol si Nata. Rockeri, ruperisti, asachisti, etc., ei n-au prea vorbit la microfon, nu scandau, dar suflau suparat in fluiere si se rinduiau la tinut lozincile. Batrinii care veneau de regula la protestele Hyde Park s-au mirat ca punem muzica dura (Rage against the machine, Luna amara, Gindul mitei) si nu de cele patriotice, placute urechii lor. Unii chiar au plecat, dar cei mai buni au ramas pina la urma, ne-au ajutat cum au putut.
Vremea trecea tot mai greu – sa stai intr-o intersectie 10 ore, pe arsita, in zgomot, mereu pe picioare ca sa sustii pancartele – e un test de rezistenta.

Dupa masa, mai ales spre seara, au trecut mai multi pe acolo. Din masini si microbuze ni se claxona uneori a sustinere, altii ne injurau. Am difuzat foarte multe din ziarele noastre pe care le asamblam pe loc, aduse chiar atunci de la tipografie, filele erau separate. Putini se opreau sa ne intrebe detalii sau sa semneze sub cele peste 1300 de semnaturi adunate acum 3 ani (la primele proteste cu acest subiect LIVIU REBREANU PE ALEE!), dar pina seara am mai colectat vreo 200, deci in total avem acum peste o mie jumate.
Nu cred ca numarul ii va coplesi de data asta pe guvernanti, un viceministru al culturii a trecut pe acolo si a intrebat: „Cit o sa rezistati?” Dar e posibil ca ei vor rezista mai putin unui pressing insistent al tinerilor revoltati.
Deocamdata constatam ca in acest stat libertatea la intrunire e asigurata in proportie de cam 30/1 (am vrut sa protestam 31 de zile si ne-au permis doar una), ca petitiile nu conteaza, chiar daca sunt semnate de peste o mie de cetateni, politia face – ca militia – nu cum cere legea, ci cum vrea seful ei…
Asteptam decizia judecatii si speram sa reluam mitingurile in fata Guvernului in partea a doua a lunii august, astfel ca de ziua Limbii Romane sa fie permis bustul lui Rebreanu pe Alee si sa existe certitudinea ca Lupoaiaca va fi restabilita curind, ca monumentul lui Onisifor si Octavian Ghibu nu vor avea de suferit.
Pina atunci poate initiaza alte miscari, asociatii, uniuni de creatie proteste si petitii care sa completeze si sustina acest efort al nostru de lupta cu cenzura in cultura.
O.Brega